John Ronald Reuel Tolkien

Mintea omeneascã este în stare sã creeze imaginea unor lucruri care nu existã în realitate sau care nu sunt prezente. Numim „fantezie” capacitatea de a genera imagini și noțiuni. Dar în zilele noastre, termenul de „fantezie” a început sã fie folosit (și nu în limbajul curent, ci chiar în jargonul profesional) în legãturã cu ceva mult mai elevat decât creația propriu-zisã (aplicatã la ceea ce era socotitã drept un produs al imaginației) și a devenit o formulare mai concisã a ceea ce altã datã numeam „putere de creație„. Este vorba despre o încercare, care, trebuie sã vã mãrturisesc, dorește sã limiteze și totodatã sã deformeze noțiunea de „imaginație creatoare„, dându-i înțelesul de „capacitatea de a împrumuta unor creații imaginare o serie de caracteristici reale ascunse” (notã: adicã tocmai ceea ce dirijeazã sau induce Credința Secundarã).

Faptul cã o persoanã care nu este defel pregãtitã în acest domeniu îndrãznește sã-și exprime o pãrere criticã poate pãrea ridicol, eu totuși voi cuteza sã o fac: cred, cã aceastã diferențã de utilizare în vorbire nu corespunde din punct de vedere filologic, iar analizele întemeiate pe ele vor fi în mod necesar imprecise. Capacitatea conștientã de a crea imagini este numai un aspect, și tocmai acela pe care ar trebui sã-l denumim „putere de creație„. Percepția imaginii, a implicațiilor, înțelesurilor și sugestiilor generate de ea este necesarã în cazul unei exprimãri eficace. Vioiciunea și puterea acesteia sunt variabile, dar toate acestea nu stabilesc decât o nuanțare gradatã în cadrul categoriei de „putere de creație” și nu reprezintã o diferențã calitativã fundamental diferitã. Transpunerea expresiei, adicã a ceea „e în stare sã împrumute lucrurilor imaginate conexiunile ascunse ale realitãții” constituie deja un alt aspect și tocmai de aceea a trebuit sã primeascã un nume nou. Iar acesta nu poate fi altul decât Arta, o agrafã care leagã „puterea de creație” de produsul final al acesteia, Subcreația, adicã o creație secundarã.

Dar ca sã ating ceea ce mi-am propus în prezent, îmi trebuie un cuvânt care sã cuprindã într-însul atât însãși caracterul subcreativ al artei, cât și diferența exprimatã și minunea exprimãrii: pe de altã parte, sã derive din cuvântul imagine, adicã dintr-o însușire care constituie ingrenientul principal al poveștilor cu zâne. De aceea, îmi afirm drepturile de a-mi însuși calitãțile lui Humpty Dumpty și de a folosi cuvântul Fantezie în acest scop: desigur numai într-un anume sens, cel care cuprinde atât strãvechiul sens al cuvântului, cel sinonim cu „putere de creație„, conceptele de origine irealã, adicã ceea ce constituie diferența fațã de lumea primarã (originarã), independența fațã de caracteristica dominantã a faptului observat, adicã fantasticul. De aceea, nu numai cã realizez, dar mã și bucurã înrudirea etimologicã și semanticã a cuvintelor „fantezie” și „fantastic„, deoarece imago-ul lucrurilor constituie esențialul, ceea ce nu e prezent, ba nici nu poate fi perceput în lumea noastrã, cea primarã ori despre care ne închipuim cã nici nu poate fi gãsit aici. Însã, pe mãsurã ce îi recunosc calitãțile, mi-e imposibil sã îngãdui tonul disprețuitor adoptat adesea fațã de literatura fantasticã. Faptul cã imaginile nãscocite reprezintã lucruri care nu existã în lumea primarã nu constituie, dupã pãrerea mea, un defect, ci o virtute. Susțin cu convingere cã Fantezia, luatã în aceastã accepție, nu are nicidecum un statut inferior, ci constituie o formã superioarã a Artei și, totodatã, atunci când se împlinește ca atare, realizarea ei cea mai fertilã.

Dintr-un anumit punct de vedere, desigur, Fantezia are un avantaj: este în stare sã poarte cu sine ciudãțeniile, fenomenele neobișnuite. Însã adesea tocmai acest avantaj este utilizat chiar împotriva ei și, în mare, a contribuit la proasta reputație de care beneficiazã în prezent. Multora nu le place sã fie „purtați” și nu le place nici dacã cineva, sã zicem, se bagã în Lumea Primarã și-i modificã reprezentarea obișnuitã, creatã îndeobște de noi. De aceea, împinși fie de neștiințã, fie de rea-voințã, de obicei încurcã fantezia cu visul (deși în realitate visul n-are nimic de-a face cu Arta – nota: acest lucru nu este adevãrat pentru toate visele; sunt unele în care fantezia este prezentã, dar aceasta numai arareori; Fantezia reprezintã un proces rațional, nicidecum irațional) sau cu diferitele tulburãri ale conștiinței, în care se pierde controlul realitãții – gândiți-vã numai la derutarea simțurilor sau la diferitele forme de halucinație.

Dar, fie cã o fac din neștiințã ori din rea-voința nãscutã dintr-o neliniște interioarã (plus sentimentul de scârbã generat obligatoriu de aceasta), totala derutã conceptualã existentã în prezent nu poate fi explicatã doar prin atât. Fantezia își are dezavantajele ei – de exemplu, dificultatea transpunerii ei. Potrivit opiniei mele, Fantezia nu este mai puțin, ci, dimpotrivã, pronunțat subcreativã. În orice caz, practica dovedește cã „interconexiunile ascunse ale realitãții” sunt cu atât mai greu de realizat, cu cât imaginile seamãnã mai puțin, în esența și orânduirea lor, cu cele din lumea primarã. Ar fi mai ușor sã creãm o asemenea realitate dintr-o substanțã mai lucidã, mai obiectivã. Dar tocmai din aceastã cauzã, Fantezia rãmâne subdezvoltatã și capãtã adesea utilizãri frivole, luate numai pe jumãtate serios ori pur și simplu ca un accesoriu decorativ. Când se nimerește sã fie așa, nu lasã în urmã decât un joc al fanteziei. Orice a dobândit graiul omenesc, acest minunat instrument, poate rosti urmãtoarele douã cuvinte: „soare verde„. Putem gãsi destui care și l-ar putea închipui, ba, sã zicem, chiar sã-l picteze. Dar acestea nu sunt suficiente – deși ele dovedesc o capacitate sporitã de a supraviețui fațã de unele schițe fugare ori „cópiile dupã viațã„, care au determinat elogiile criticilor.

Ca sã creãm o lume secundarã, în care soarele verde sã devinã credibil, e nevoie de așa-numita credințã secundarã, multã trudã, o gândire profundã și, bineînțeles, de un talent aparte, un fel de „puteri de zânã„. ªi foarte puțini se înhamã sã îndeplineascã o asemenea sarcinã. Dar dacã totuși îndrãznesc sã încerce și, într-o mãsurã sau alta, chiar reușesc s-o ducã la bun sfârșit, atunci rezultã una dintre cele mai rare împliniri ale artei: o povestire, o istorisire adevãratã, în forma ei primarã și pe deplin viabilã.

Dintre artele cultivate de oameni, fantezia își gãsește locul cel mai potrivit pe tãrâmul cuvintelor, a literaturii adevãrate. De exemplu, în picturã vizualizarea imaginii fantastice e o misiune prea ușoarã, din punct de vedere tehnic. Mâna are tendința s-o ia înainte minții, ba uneori chiar s-o calce în picioare. În asemenea împrejurãri, rezultã deseori ceva morbid ori lipsit de sens. Spre ghinionul nostru, arta dramaticã, care se deosebește esențial de literaturã, e amintitã mai tot timpul împreunã cu ea, ori cel puțin este consideratã ca un gen literar. Sã includem și devalorizarea fanteziei în aceastã „serie de nenorociri„. Pentru cã deprecierea fanteziei este, cel puțin parțial, o consecințã a faptului cã criticii au tendința naturalã sã preamãreascã acele forme ale literaturii sau ale Puterii de imaginare pe care ei înșiși le considerã mai avantajoase, ca urmare a educației primite ori din instinct. Iar critica din țara care a dat lumii o Dramaturgie minunatã, care se poate lãuda cu operele lui William Shakespeare, are tendința sã fie excesiv de teatralã. Dar Drama, prin însãși natura ei, se opune Fanteziei. Fantezia, chiar și în cele mai simple manifestãri ale ei, nu poate fi folositã cu succes în Dramã, atunci când aceasta este tocmai așa cum se cuvine sã fie – adicã este interpretatã atât vizual, cât și auditiv. N-ar fi voie ca formele fantastice sã fie astfel falsificate. Dacã oamenii se mascheazã ca sã parã niște animale vorbitoare, atunci ei vor stârni, eventual, impresia unei bufonerii ori a unei mimãri, dar în nici un caz nu putem vorbi de fantezie.

Aceasta, cred, este ilustratã pe deplin de decãderea unei forme inferioare, precum pantomima. Cum cât am încerca mai mult sã folosim pantomima pentru a dramatiza o poveste cu zâne, cu atât situația se înrãutãțește. Putem rãbda și sã urmãrim spectacolul pânã la capãt, dacã intriga și fantezia sunt reduse la un simplu cadru, precum în „farce”, adicã în farsã, și nici o scenã a piesei nu pretinde privitorului sã activeze vreuna dintre formele de credințã. Parțial, aceasta se datoreazã faptului cã dramaturgii sunt nevoiți sã recurgã la diferite mecanisme de scenã pentru a reprezenta magia ori fantezia. Am urmãrit cândva un așa-numit spectacol de pantomimã pentru copii. Subiectul îl constituia povestea Motanului Încãlțat, dar completatã cu metamorfoza unui monstruos cãpcãun într-un mic șoricel. Dacã acest lucru ar fi reușit mãcar în sensul tehnic al cuvântului, atunci fie cã i-ar fi înspãimântat pe spectatori, fie spectacolul s-ar fi transformat într-o strãlucitã reprezentație de iluzionism. În schimb așa cum s-au petrecut lucrurile pe scena cu pricina, ce-i drept, folosindu-se unele efecte de luminã, cred cã îndoiala noastrã ar fi trebuit sã fie nu numai înãbușitã, ci și spânzuratã și apoi despicatã în patru.

În Macbeth, când citim textul dramei, vrãjitoarele ne apar ca niște personaje absolut suportabile: rolul lor este categoric narativ, ele aduc cu sine opțiunea pentru Rãu și, deși reprezentarea lor e puternic vulgarizatã, nu putem spune cã nu sunt cele mai reprezentative ilustrãri ale seminției lor. În schimb, transpunerea lor pe scenã devine aproape insuportabilã. ªi ar fi cu totul așa, dacã n-aș pãstra o palidã amintire din vremea când le-am întâlnit pentru prima oarã în carte. Am auzit voci care spuneau cã poate aș avea o altã opinie dacã aș judeca lucrurile cu capul unuia contemporan cu prigoana și arderea vrãjitoarelor pe rug. Dar, în realitate, aceștia nu fac decât sã mã determine sã consider vrãjitoarele drept niște fãpturi posibile – adicã existente în lumea primarã – și, ca urmare, nu le mai pot percepe ca niște ființe create de fantezie. Astfel de argumentãri pierd din vedere tocmai esențialul. Fantezia poate fi materializatã, dar e o legitate ca soarta sã-i fie ori destrãmarea, ori terfelirea, atunci când un dramaturg încearcã sã recurgã la ea. Chiar și atunci, când e vorba despre niște autori mari, precum însuși Shakespeare. Macbeth este cu adevãrat opera unui dramaturg care, cel puțin de aceastã datã, ar fi fãcut mai bine dacã ar fi scris-o în chip de narațiune, de roman, desigur, dacã ar fi avut cheful, putința ori rãbdarea necesarã pentru a aborda acest gen literar.

Un al doilea argument, cred eu, mult mai grãitor decât ineficacitatea efectelor de scenã, îl constituie faptul cã Drama, pornind din însãși natura ei, a încercat sã realizeze un anumit tip de înșelãtorie – sau, sã înlocuim acest cuvânt – de magie: apariția unor personaje imaginare într-o formã vizibilã și audibilã în cadrul unei povestiri. Luatã în sine, aceasta nu este altceva decât o încercare de a înlocui bagheta magicianului cu una falsã. Tentativa de a introduce în aceastã lume secundarã, cvasimagicã, noi imagini fantastice ori elemente de magie, fie chiar numai cu ajutorul unor dispozitive mecanice, reprezintã crearea a încã unei lumi, un univers terțiar. E deja prea mult, deși s-ar putea sã nu fie o sarcinã imposibilã (ce-i drept, niciodatã n-am vãzut-o îndeplinitã cu succes). Însã nicicum nu poate fi numitã Dramã reprezentația în care rezultã cã oamenii care umbla și vorbesc pe scenã sunt instrumentele naturale ale Artei și Iluziei.

Tocmai din aceastã cauzã (va sa zicã, pentru cã în Dramã, personajele și scenele nu sunt imaginare, ci apar și se petrec cu adevãrat), deși Drama folosește o materie primã asemãnãtoare (respectiv cuvinte, forme fixe, acțiuni), în realitate ea este o ramurã a artei care se deosebește fundamental de artele narative. Dacã cuiva îi place sã considere cã Drama se situeazã într-un plan superior fațã de literaturã (cum se și întâmplã în cazul multor critici atunci când scrierile cuiva sunt formate în primul rând din cronici teatrale ori opera sa de o viața e alcãtuitã în principal din drame), atunci respectivul înțelege greșit însãși scrierea de povești și va dori sã le transpunã în cadrul strâmt al jocului de scenã. Într-un asemenea caz, de exemplu, el va prefera probabil personajele – fie ele cea mai josnicã fãpturã ori cea mai plicticoasã – în detrimentul fenomenelor reale. Mã îndoiesc cã am putea dramatiza un copac, iar apoi un alt copac.

Ei bine, în sfera dramelor cu zâne se încadreazã acele piese în care, potrivit dovezilor furnizate cu spor de zâne, fantezia poate fi produsã nemijlocit cu atâta realism, încât se situeazã deasupra sferei de acțiune a oricãrui mecanism creat de om. O urmare obișnuitã, ca rezultat al efectului produs asupra oamenilor, este depãșirea hotarului de unde începe Credința Secundarã. Atunci când omul vede o drama a zânelor, el se transpune cu trup și suflet în aceastã lume secundarã – cel puțin asta simte cã se întâmplã cu el. Experiența, plãcerea seamãnã mult cu ceea ce îndeobște numim Vis și se pare cã adesea oamenii încurcã cele douã concepte. Însã în cazul Dramei zânelor ne gãsim într-un vis iscat de mintea, de imaginația altcuiva și conștientizarea acestui fapt poate ne va împiedica sã-l și înțelegem. Perceperea nemijlocitã a lumii secundare seamãnã cu efectul unui elixir magic prea puternic, al cãrui efect ne face sã reacționãm cu credințã primarã, oricât de incredibile ar fi evenimentele ce ne sunt înfãțișate cu ajutorul sãu. Suntem vrãjiți – oare chiar asta sã fi fost intenția zânelor ? iar vraja dureazã etern ori acționeazã numai în anumite împrejurãri ? – sunt întrebãri care-și vor afla altãdatã rãspunsul. Ele însele nu ajung niciodatã în aceastã stare. Pentru ele, e doar o altã formã de Artã, altceva decât Vrãjitoria ori Afurisenia, a cãror denumire și faimã [proastã] este întrutotul meritatã. Zânele nu viețuiesc în aceastã lume, deși s-ar putea sã-și permitã un sejur mai îndelungat într-însa decât îi este dat artistului uman. Lumea primarã, fie ea a zânelor ori a oamenilor, este una și aceeași, chiar dacã o prețuim sau o percepem în mod diferit.

Ne-ar trebui un cuvânt care sã reflecte aceastã putințã a zânelor, dar toate cuvintele pe care le-am folosit pânã acum ca s-o denumim, ori au devenit ulterior nesigure, ori s-au amestecat cu alte noțiuni. Ne-a prins bine sã-i dãm numele de Magie și am și folosit anterior acest termen, deși, în realitate, n-ar fi fost îngãduit s-o fac. E de preferat sã pãstrãm cuvântul Magie pentru faptele iluzioniștilor și magilor. Arta este un proces tipic omenesc, care în rãstimpuri genereazã Credința Secundarã, deși acest lucru nu constituie scopul sãu unic, exclusiv. Aceastã formã de Artã e și la îndemâna zânelor, cel puțin așa ne sugereazã anumite date, dar, în cele ce urmeazã, eu voi denumi (în lipsa unui termen mai potrivit, mai puțin discutabil) Farmec acea Artã cu adevãrat viabilã și atât de proprie zânelor. Farmecul creeazã o lume secundarã, în care pot pãtrunde atât creatorul, cât și cel care o acceptã și acest lucru le mulțumește întrutotul simțurile cât timp se aflã acolo. Scopurile și dorințele Farmecului sunt caracterizate prin curãțenie și spirit artistic. Magia provoacã modificãri ale Lumii Primare ori oferã iluzia cã ar modifica-o. Nu conteazã cine o folosește – un om muritor ori o zânã. Totuși trebuie sã ne delimitãm de celelalte douã concepte, Farmecul și Arta, deoarece aici nu este vorba de o artã, ci de o tehnicã, al cãrei scop îl constituie dorința de a dobândi puterea asupra lucrurilor și voinței din aceastã lume.
Fantezia și Farmecul se strãduiesc sã ajungã în țara Zânelor și când reușesc, se apropie foarte mult de aceasta. În marea majoritate a poveștilor despre zâne create de om întotdeauna apare (exprimatã direct ori voalat, curat ori amestecat) dorința de a practica o artã subcreativã organicã, realizabilã, care, oricât de mult ar semãna în aspectele exterioare cu Magia, este altceva decât dorința egocentricã, nesãțioasã, de putere, caracteristicã Magiei. Cea mai mare parte a zânelor (și cea mai bunã, atât cât le lasã sinele lor periculos sã fie) își datoreazã existența acestui fapt. Cu ajutorul lor putem învãța ce-și dorește fantezia umanã cu adevãrat, chiar și dacã însãși zânele sunt create de aceastã Fantezie. Dorința de a crea poate fi deturnatã doar prin iluzionism, fie el instrumentul imperfect și nevinovat al unui dramaturg netalentat, fie o mașinațiune înșelãtoare a magilor. Dar toate acestea nu pot sã-l satisfacã pe omul din aceastã lume și de aceea dorința de a crea e un fenomen nemuritor și indestructibil. Deoarece e inalterabil, nu cautã iluzionarea simțurilor, nici sã nascã superstiții, nici sã se impunã ca stãpân: scopul sãu este de a se întregi reciproc și sã gãseascã tovarãși (nicidecum sclavi) întru bucurie și creație.

Mulți considerã cã Fantezia (adicã aceastã artã subcreativã care se joacã cu lumea și tot ce existã în ea, care combinã substantivele cu adjectivele, apoi le schimbã ordinea iar și iar) e cel puțin suspectã, dacã nu chiar ilegitimã. Existã, desigur, persoane în ochii cãrora pare ceva copilãros, un fel de șotii pe care omul le face doar la vârste fragede. În ceea ce privește legitimitatea Fanteziei, vã rog sã-mi permiteți sã citez un scurt fragment dintr-o scrisoare destinatã cândva unei persoane care susținea cã miturile și poveștile cu zâne sunt minciuni și nãscociri, deși – ca sã nu ne dovedim nedrepți fațã de el, pentru cã e o persoanã cu bun-simț -, era tulburat și și-a corectat ulterior afirmația, spunând cã „a scrie povești cu zâne nu reprezintã altceva decât a polei cu argint o minciunã.”

Iar eu i-am rãspuns:

Iubite domn,
Deși omul a fost surghiunit de-atâta vreme,
el nicicând nu s-a pierdut; neschimbat are probleme.
Poate cã a cãzut în dizgrație, dar n-a fost niciodatã detronat
și pãstreazã zdrențele nobilimii ce odinioarã l-a înveșmântat;
amintirea luãrii lumii în stãpânire prin actul de creație:
deși lui nu-i este dat sã fie Marele Obiect al adorației,
omul, creator secund, despicã lumina-n salbã
refractã raza ce-l strãbate, descompune culoarea albã
în nenumãrate nuanțe pe care, în final, le-ntinde
în priveliști vii ce trec din minte-n minte.
Cu toate cã imaginația noastrã populeazã cu spiriduși și zâne
fiece cotlon din lume, îndrãznim sã facem zeitãți stãpâne
ce locuiesc în casele de dincolo de-ntuneric și luminã;
sãmânțã de balauri împrãștiem în tinã,
știind cã avem dreptul (s-o facem ori ba).
E un drept din care n-am decãzut
și-n baza acestuia acționãm și noi,
nãscându-ne în legea care ne-a nãscut.

(original version)
(magyar fordítás)

Fantezia reprezintã o activitate umanã naturalã. Prin natura ei, nici nu atacã nici nu distruge Rațiunea; nu atenueazã dorința noastrã de a afla adevãrul științific și nu ne slãbește simțurile cu care o percepem. Dimpotrivã, cu cât Rațiunea este mai zglobie și mai curatã, cu atât acționeazã Fantezia mai eficace. Chiar dacã omul ar ajunge vreodatã într-o situație în care n-ar dori sau n-ar putea sã perceapã realitatea, faptele și evidențele, atunci și fantezia își pierde puterea pânã când respectivul nu scapã de aceastã boalã. Dacã vom ajunge vreodatã într-o astfel de situație (ceea ce nu ni se pare exclus), Fantezia va pieri și locul ei ar fi ocupat de Iluziile Morbide.

Asta deoarece Fantezia creatoare se bazeazã pe recunoașterea lucidã a faptului cã lucrurile sunt întocmai așa cum le vedem aici, în bãtaia Soarelui. E vorba despre recunoașterea faptelor, dar fãrã aservirea lor. Așa au fost create acele nonsensuri de calitate bazate pe logicã care apar în poveștile și poeziile lui Lewis Carroll. Dacã omul chiar nu ar putea sã facã diferența dintre broaște și oameni, n-ar fi apãrut în veci poveștile despre prințul transformat în broascã.

Desigur, Fantezia poate fi folositã și în scopuri extremiste. ªi, desigur, Fantezia poate fi întrebuințatã greșit, poate fi folositã pentru a atinge niște țeluri haine. Uneori, ea e în stare chiar sã vrãjeascã acea conștiințã cãreia își datoreazã existența. Dar oare existã ceva în lume la care sã ne referim și sã infirme aceastã afirmație? Omul n-a creat doar zânele, ci și zeii. I-a adorat și li s-a închinat, pânã și acelora care, pornind de la rãutatea celui care i-a creat, arãta cât mai pocit cu putințã. Însã au apãrut și zei falși: concepte, interdicții, banul; mai mult chiar circulã o serie de teorii științifice, sociale sau economice care adesea cer sacrificii umane. „Abusus non tollit usum„. Fantezia rãmâne un drept uman. La proporția cuvenitã și conform dispoziției noastre putem sã creãm și noi, deoarece noi înșine am fost creați și nu suntem niște creaturi oarecare, ci unele care au fost întrupate dupã chipul și asemãnarea Creatorului.

Traducere dupã versiunea maghiarã de: Györfi-Deák György