Robert Lazu

Nota redacției: J.R.R. Tolkien este tot mai cunoscut în România, în special datoritã versiunii cinematografice a trilogiei sale „Stãpânul Inelelor”. Ultimul film al seriei a fost lansat la 2 ianuarie, înregistrând un succes imens. ªi totuși, cunoașterea lui Tolkien este una de suprafațã. Tocmai de aceea Robert Lazu s-a gândit sã scrie o carte despre acest scriitor catolic, lucrare ce urmeazã sã aparã probabil în februarie a.c. la editura Anastasia. În premierã, Robert Lazu ne oferã câteva pagini ce prezintã biografia și prezența în România a acestui mare scriitor, a cãrui zi de naștere a fost celebratã la 3 ianuarie.

Vocația esențialã

Deloc întâmplãtor, Catehismul Bisericii Catolice exprimã încã din primele sale pagini adevãrul fundamental al condiției umane: „Nãzuința spre Dumnezeu este înscrisã în inima omului, cãci omul este creat de Dumnezeu și pentru Dumnezeu; Dumnezeu nu înceteazã sã-l atragã pe om spre sine și numai în Dumnezeu va gãsi omul adevãrul și fericirea pe care nu înceteazã sã le caute” (cf. Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolicã de București, 1993, articolul 27, p. 21).

În spiritul postulatului caracterului teonom specific ființei omenești, viața fiecãrui om din trecut, prezent sau viitor capãtã un sens aparte privitã din unghiul vocației sale esențiale. A-l cãuta și a-l descoperi pe Dumnezeu. Cu accente proprii, întreaga viațã a lui John Ronald Reuel Tolkien este o mãrturie a acestui adevãr uitat adesea de mulți dintre noi, mãrturie constituitã atât din operele cât și din faptele sale. O biografie poate fi scrisã din multe unghiuri, luminând diferitele aspecte ale unei vieți de om trãitã sub semnul excepționalului. Însã cea mai legitimã perspectivã, de fapt singura care poate ridica pretenții de „obiectivitate”, e tocmai aceea întreprinsã din unghiul „vocației esențiale” a celui prezentat. Iatã premisa hermeneuticã a rândurilor care vor urma.

* * *

J.R.R. Tolkien s-a nãscut la 3 ianuarie 1892 în Bloemfontein, localitate din Africa de Sud unde lucra tatãl sãu, Arthur, dornic sã-și consolideze averea spre a se întoarce în Anglia cu gândul de a-și deschide propria afacere. În cursul aceluiași an, în data de 31 ianuarie, J.R.R. primește botezul anglican. Doi ani mai târziu se naște fratele sãu, Hillary Arthur, fapt ce-i va determina pe tinerii pãrinți sã decidã reîntoarcerea grabnicã în Anglia. În luna aprilia a anului 1895, Mabel Tolkien (mama scriitorului) și cei doi copii ajung în portul din Birmingham, urmând ca tatãl sã revinã dupã ce își va fi încheiat afacerile „africane”. Spre deznãdejedea familiei Tolkien, Arthur nu va mai reveni niciodatã pe meleagurile natale. O boalã necruțãtoare îl doboarã, fapt ce va zgudui starea socialã a orfanilor. Doar sprijinul rudelor apropiate este în mãsurã sã contribuie la acoperirea lipsurilor, dar asta numai pânã în momentul în care un eveniment aparte iscã tensiuni aprige: în luna iunie a anului 1900, Mabel Tolkien și sora sa, May Incledon, sunt primite în comuniune deplinã cu Biserica Romano-Catolicã. Într-o epocã în care relațiile dintre anglicani și catolici erau extrem de tensionate, o adevãratã furtunã se dezlãnțuie când cele douã femei fac cunoscutã familiilor opțiunea lor religioasã. În cele din urmã, dupã polemici și certuri aspre, ele pur și simplu sunt repudiate. Aruncate literalmente în stradã, rezistã eroic deși situația lor financiarã era practic nulã. Pe deplin devotate credinței catolice, vor primi un sprijin providențial din partea celebrei congregații engleze „Birmingham Oratory”. Pentru a nu spune mai mult, amintim cã respectiva congregație a fost întemeiatã de unul dintre cei mai luminoși teologi catolici ai secolului XIX, om de aleasã culturã cu reputația de sfânt: John Henry Cardinal Newman.

Cãlãuzirea spiritualã primitã de mama micilor John și Hillary, care se va rãsfrânge benefic asupra întregii vieți a viitorului ilustru scriitor, a fost asiguratã de un preot iezuit aflat la înãlțimea ilustrelor nume pe care le purta: Francis Xavier Morgan. Dupã moartea mamei, trecutã la cele veșnice în cursul anului 1904, John și fratele sãu intrã sub tutela deplinã a pãrintelui Francis Xavier. Cu o adevãratã grijã pãrinteascã, cel supranumit de însuși J.R.R. Tolkien „al doilea tatã” va asigura educația cea mai înaltã, plãtindu-le taxele necesare spre a urma cursurile celor mai vestite școli ale epocii. Astfel, în 1910, pe când avea 18 ani, John Ronald Reuel Tolkien pãșește pragul Universitãții din Oxford. Înzestrat cu geniu lingvistic, parcurge cu succes toate treptele universitare, pânã în 1925, când, dupã o perioadã de profesorat la Universitatea din Leeds, fostul student este primit ca profesor de literaturã englezã veche în „Oxford University”.

La 22 martie 1916 un eveniment crucial se desfãșoarã: J.R.R. se cãsãtorește cu Edith Bratt (convertitã și ea la catolicism). Cei doi soți se vor bucura din plin de roadele cãsniciei lor, binecuvântatã cu patru copii: John (nãscut în 1917), Michael (nãscut în 1920), Christopher (nãscut în 1924) și Priscilla (nãscutã în 1929). Pus în situația fericitã de a le transmite copiilor focul credinței creștine însoțit de valorile umanismului clasic, J.R.R. se folosește din plin de cultura sa incredibilã în materie de mitologie, lingvisticã, folclor și teologie pentru a inventa… povești. Așa se face cã, începând din anul de grație 1933, copiii sãi aflã pentru prima datã de existența unei ființe pe cât de micuțe pe atât de minunate, de o dârzenie fãrã seamãn, pe nume Bilbo Baggins. țineți minte! Bilbo Baggins. Era chiar eroul primei povești scrise de J.R.R. Tolkien: The Hobbit or There or Back Again (publicatã în 1936). Încântarea copiilor dar și a celor mari nu cunoaște limite. Cu toții sunt fermecați de isprãvile lui Bilbo, povestite cu un umor dublat de o solemnitate cavalereascã rar întâlnitã. Încurajat de prieteni dar și de criticã, în sufletul autorului se naște dorința de a scrie un basm de mare întindere, prin care sã-și împlineascã visul: acela de a oferi lumii o lume de basm, spre vindecarea bolilor sufletului și redescoperirea virtuților creștine ale compasiunii, bunãtãții și curajului. Geniul lui Tolkien și-a gãsit un ideal pe mãsurã.

O întreagã lume mitologicã e construitã cu multã rãbdare, sunt „inventate” limbi complete și complexe (cum este limba elfã) bazate pe întinsele cercetãri lingvistice ale profesorului Tolkien, personaje de neuitat sunt create sub influența epopeilor nordului. Așa se naște The Lord of the Rings, monumental roman ale cãror volume vor vedea lumina tiparului succesiv, între anii 1954 și 1955. Impactul asupra publicului a depãșit orice așteptãri. În scurt timp, fãrã sã doreascã vreodatã un asemenea lucru, Tolkien s-a vãzut în postura de creator al unui nou gen literar, fantasy. Din pãcate, nu toți cititorii au înțeles mesajul profund al romanelor sale, unde lupta dintre bine și rãu e zugrãvitã în spiritul Apocalipsei sfântului Ioan Teologul. Spre a evita, deocamdatã, discuțiile detaliate asupra acestui subiect, e suficient sã citãm textul unei scrisori din 1953 trimisã de Tolkien unui prieten apropiat, Robert Murray, unde afirmã urmãtoarele: „Bineînțeles cã Stãpânul inelelor este în mod fundamental o operã religioasã și catolicã” (Humphrey Carpenter, Ed., The Letters of JRR Tolkien, London, Harper Collins Publisher, p. 172). Asemenea afirmații neechivoce au determinat exegeți ca Donald Swann sã remarce „legãtura strânsã între credințele catolice ale lui Tolkien (…) și lumea feudalã dar cavalereascã în care viețuiesc creaturile din Pãmântul de Mijloc” (în Faërie, 10/18, no. 1243). În ce ne privește, vom reține solidaritarea subliniatã de autor între operã și convingerile sale religioase, convingeri fãrã de care nu e posibilã corecta înțelegere a creațiilor sale.

Alte douã evenimente remarcabile ale vieții lui J.R.R. Tolkien se cuvin amintite. Mai întâi, întâlnirea epocalã cu un alt scriitor englez ce nu mai are nevoie de prezentare: Clive Staples Lewis. Întâmplatã în cursul anului 1926, întâlnirea celor doi va da roade prețioase. Convertirea lui C.S. Lewis, act sufletesc de care Tolkien nu a fost deloc strãin, apoi participarea – alãturi de Charles Williams, Dorothy Sawyers și Owen Barfield – la întemeierea grupului literar „The Inklings”. Ucenici declarați ai Mântuitorului Iisus Christos, toți aceștia și-au pus harul scriitoricesc în slujba valorilor creștine. Înscriși în strãlucita descendențã a lui G.K. Chesterton, ei au înțeles cã orice gen literar poate deveni, sub pana scriitorului iscusit, vehicul al Evangheliei. În fine, un al doilea eveniment evidențiazã discret profilul scriitorului. Remarcat datoritã meritelor sale științifice, în anul 1960, J.R.R. este cooptat ca și colaborator în colectivul traducãtorilor Bibilei de la Ierusalim.

Dupã retragerea sa din învãțãmântul universitar petrecutã în 1959, Tolkien se dedicã literaturii, petrecându-și ultima parte a vieții în tihna amurgului unei existențe creștine depline. Nu înceteazã nicicând sã se bucure alãturi de copiii și nepoții sãi, însoțit de milioanele de admiratori și prieteni din lumea întreagã, de aventurile personajelor cãrora geniul sãu le-a dat viațã. Doi ani dupã moartea soției sale (29 noiembrie 1971) , în data de 2 septembrie 1973, într-un spital din Bournemouth John Ronald Reuel Tolkien închide ochii spre a-i deschide în lumina Splendorii veșnice.

Ne-au rãmas romanele sale mirifice, pe care le putem citi și reciti reamintindu-ne extraordinarul portret al cavalerului – un „leu” – pe care Nicolae Steinhardt îl creioneazã reunind laolaltã virtuțile hobbiților, ale gnomilor sau ale cavalerilor lui Tolkien: „Un asemenea om (precum un erou tolkinian – n.n.) îți dã, puternic, nostalgia evul mediu și te apucã, în prezența unuia ca el, o crâncenã vrãjmãșie fațã de vremurile de azi și împotriva democrației din tramvai la orele de vârf. (…) Uite cã-i un leu, uite cã existã și lei!” (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, îngrijirea ediției și postfațã de Virgil Ciomoș, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1992, p. 32). Sub chipul „leului” – simbol al curajului, al îndrãznelii mântuitoare – , eroii lui Tolkien ne transmit un adevãr al moralei creștine pentru care niciodatã nu vom fi fãcut destul: noblețea izvorâtã din demnitatea de creaturi „dupã chipul și asemãnarea” lui Dumnezeu, dublatã de compasiune, de milã, iatã virtuțile care trebuie sã stea la temelia vieților noastre. Mai mult decât un mitolog, în aceste vremuri de vrãjmãșie fațã de moralã J.R.R. este un moralist, un educator al nostru, al tuturor, în același duh cu John Henry Newman și Gilbert Keith Chesterton. Putem deci spune, rezumând scurt dar cuprinzãtor „vocația esențialã” a pãrintelui lui Bilbo și Frodo Baggins: Tolkien, educatorul nostru.

Tolkien în România

Cunoscut în cultura românã încã din anul 1975 prin traducerea primei sale povești de mare rãsunet, The Hobbit or There and Back Again (prima ediție: London, George Allen & Unwin, [21 septembrie] 1937), John Ronald Reuel Tolkien avea sã devinã unul dintre scriitorii preferați ai publicului autohton abia la începutul mileniului al treilea, în anul de grație 2001, când pe marile ecrane și-a fãcut apariția prima parte a ecranizãrii trilogiei The Lord of the Rings. Ultima parte a trilogiei am putut-o vedea luna aceasta în premierã în cinematografele din România. Din nefericire, dupã cum am avut prilejul sã constatãm în cadrul câtorva conferințe publice, J.R.R. Tolkien – scriitorul, savantul, catolicul – nu este nici azi, cum nu era nici în anul 1975, familiar cititorilor din România. Adesea literatura sa este confundatã fie cu genul science-fiction, fie cu vulgata fantasy tip „Dungeons & Dragons” (prescurtat „D&D”) rãspânditã endemic în sub-cultura occidentalã.

În cuvântul înainte la ediția româneascã din ’75 a poveștii The Hobbit (O poveste cu un hobbit, București, Editura Ion Creangã), traducãtoarea Catinca Ralea prezenta sumar și într-un limbaj adecvat colecției „Biblioteca pentru toți copiii” câteva repere menite a-i orienta pe micii cititori în lumea lui Tolkien. Din nefericire, chiar și scurta notițã bibliograficã a doamnei Ralea conține o inexactitate derutantã: trilogia The Lord of the Rings este menționatã sub titlul Domnul Ielelor (sic!). În plus, traducerea în discuție se face vinovatã de câteva licențe mult prea îndrãznețe, rase ca cea a elfilor sau cea a orcilor fiind identificate prin nume inadecvate: „iele”, respectiv „gnomi”. Reeditatã în 2002 la editura RAO sub titlul Hobitul, ediția Ralea-Levițchi a poveștii The Hobbit a beneficiat de o actualizare adecvatã a numelor raselor tolkien-iene, „pentru a se pãstra unitatea cu trilogia Stãpânul inelelor publicatã anterior de Editura RAO (n. red.)” (cf. J. R. R. Tolkien, Hobbitul, București, Editura RAO, 2002, p. 9). Totuși, consecvența nu este punctul tare al noilor editori, pe parcurs regãsindu-se, uneori, vechile nume de „gnomi” sau „iele” atribuite orcilor respectiv elfilor pãdureni. O altã încercare de a tãmãci The Hobbit or There and Back Again în românește îi aparține Junonei Tutunea: J. R. R. Tolkien, Povestea unui hobbit (Ploiești, Editura Elit, 1995). Nici aceasta nu este mai reușitã decât cea anterioarã, în ciuda eforturilor vãdite de a gãsi soluții optime de transpunere în românește a poveștii tolkien-iene.

Monumentalul op The Lord of the Rings a avut o soartã mai bunã. Principala operã tolkinianã a fost încredințatã de Editura RAO mai multor traducãtori: Irina Horea a tradus Frãția inelului (prima parte a trilogiei Stãpânul Inelelor, București, Editura RAO, 1999) și Întoarcerea regelui (a treia parte a trilogiei Stãpânul inelelor, București, Editura RAO, 2001), Ion Horea a tãlmãcit versurile din aceleași pãrți ale trilogiei, în timp ce volumul al doilea, Cele douã turnuri (a doua parte a trilogiei Stãpânul inelelor, București, Editura RAO, 2000), a fost tradus integral de Gabriela Nedelea. Realizarea celor trei taducãtori reprezintã o reușitã deplinã, remarcabilã nu doar datoritã cursivitãții și fluenței versiunii românești, cât mai ales datoritã justei translatãri a personajelor „Lumii de mijloc” în contextul literaturii autohtone. Singura scãdere notabilã a edițiilor de la RAO e absența oricãrui preambul exegetic sau bio-bibliografic (exceptând micile fragmente hermeneutice de pe spatele coperților IV). Contrariați de acest fapt, am încercat sã descopãr eventualele articole românești referitoare la scriitorul britanic, publicând eu însumi o serie de articole în acest sens. Se pare cã doar doi autori români, profunzi cunoscãtori ai literaturii moderne de limbã englezã, i-au acordat atenția cuvenitã. E vorba de Nicolae Steinhardt și Virgil Nemoianu.

Convertit la creștinism în condițiile extreme ale temnițelor comuniste, monahul Nicolae Steinhardt de la Rohia a practicat o analizã literarã întemeiatã nu doar pe valorile esteticii, ci, mai cu seamã, pe cele ale moralei tradiționale. Pasionat de toate producțiile artistice subsumate disprețuitului concept de „para-literaturã”, Steinhardt a gãsit rãgaz spre a reflecta asupra tulburãtoarei interogații prilejuite de operele profesorului anglo-saxon: cum se explicã succesul total al poveștilor sale? În eseul „Universul copilãriei în literatura pentru adulți: cazul Tolkien” (publicat în volumul Criticã la persoana întâi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pp. 152-156), Steinhardt propune un rãspuns inedit: „Succesul sãu cu adevãrat excepțional, tirajul record al edițiilor, «furia» stârnitã de fenomenul Tolkien (au luat ființã cluburi de admiratori entuziaști, analoge celor pentru adorarea beatleșilor, vedetelor cinematografice, campionilor sportivi), declarațiile de totalã subjugare ale unor personalitãți luminate se explicã numai prin incontestabila originalitate (și adâncime! și justețe!) a metodei la care s-a recurs” (op. cit., p. 153). Despre ce „metodã” e vorba? Pãrintele Steinhardt nu-și lasã cititorii sã aștepte prea mult, dezvãluind grãbit rãspunsul. „Meritul lui Tolkien este de a fi înțeles cã unul din modurile cele mai îndemânatice și mai fericite de a capta mintea omului matur constã în a folosi nu atât conceptele și ideile cât mai curând simbolurile, miturile și metaforele universului copilãriei” (ibidem).

Iubitor al literaturii sub cele cele mai variate aspecte ale sale, savant cunoscãtor (lipsit de prejudecãți… savante) al unor genuri precum fantasy, science-fiction, policier ori horror, profesorul american Virgil Nemoianu a dedicat pagini memorabile iluștrilor prieteni ai lui Tolkien: Clive Staple Lewis și Charles Williams. Membri – alãturi de Dorothy Sayers și John Ronald Reuel Tolkien – ai grupului literar „The Inklings”, cei pomeniți își propuneau un scop comun: apologia în favoarea credinței creștine întreprinsã cu „armele” literaturii de larg consum întruchipatã de romanele de aventuri polițiste, science fiction sau mito-istorice. Despre Tolkien, profesorul Nemoianu ne-a declarat urmãtoarele: „Pe Tolkien l-am descoperit în America, când am ajuns acolo ca tânãr doctorand (între anii 1969 și 1971 Virgil Nemoianu a urmat un ciclu de studii doctorale în S.U.A., la Universitatea din San Diego – n.n.). Am constatat spre surpriza mea cã era foarte popular la tinerii altminteri grozav de radicali, de angajați politic (pe latura stângã, firește). L-am citit și nedumerirea mi-a crescut și mai mult. Abia mai târziu am ajuns și eu la concluzia pe care (ulterior) am gãsit-o și la Eliade: cã mișcarea aceasta a tineretului american și mondial din anii ’60 avea, în fond, și niște rãdãcini spirituale, o cãutare, o sete de adevãr, de transcendent, dorința de a depãși cumva realul. Tolkien era un om foarte serios și așezat. Adicã era un profesor de literaturi germanice vechi, un filolog, i-am vãzut câteva studii prin reviste de specialitate: ai fi zis cã e buchisealã în toatã puterea cuvântului, omul nu era de loc «cãlinescian», sã zicem așa, ci scria la modul lui Iordan sau Densușianu, dacã am cãuta paralele valahice. Din motive pe care nu le știu prea bine (probabil sub influența unor prieteni sau colegi) s-a apucat sã scrie și a nimerit o formulã grozavã. A pornit de la stilul vechilor epopei scandinavo/celtico/anglosaxone și l-a condimentat cu sugestii sau reverberații de religiozitate creștinã, o eticã a luptei între bine și rãu, altele asemenea. Or, dacã revenim acum la cele spuse la început, la cãutarea aceasta spiritualã a mișcãrilor de tineret, ne dãm seama cum a venit succesul: valori și îndrumãri creștine erau învãluite în chip misterios, strict aluziv, dra erau prezente totuși. Este vorba tocmai de acea combinație între vechi și nou de care vorbeam și mai înainte. Tolkien a fost imitat pânã la nebunie: pur și simplu a creat un gen literar, așa cum Walter Scott a creat romanul istoric sau i-a dat impulsul decisiv. Multe din aceste cicluri sunt total secularizate, se bazeazã pe aventuri, sunt purtate de figuri schematice, sunt confecționate dupã rețete comerciale. Rãmâne cel mult atmosfera. De altfel, (…) e greu de calculat acum, în 2001 (anul dialogului cu Robert Lazu – n.n.), dacã într-adevãr Tolkien a fost sau este cel mai influent dintre scriitorii secolului al XX-lea. Poate peste 100 de ani ne vom da seama mai bine” (fragment extras din volumul Înțelepciunea calmã. [email protected] în cyberspace între Virgil Nemoianu și Robert Lazu, Iași, Editura Sapientia, 2002, pp. 69-70).

Sursa