Györfi-Deák György

Inelele sunt niște podoabe cu semnificații aparte. Ele sunt realizate de obicei din metale nobile (aur, argint, platinã), dar și din corn, fildeș, chihlimbar, lemn ori metale comune. De exemplu, dupã ce Hercule a ucis vulturul trimis sã ciuguleascã ficații lui Prometeu și l-a eliberat pe cel care a furat focul ceresc, eroul l-a obligat pe titan sã poarte un inel de fier, pe care fixase o fãrâmã de piatrã din stânca pe care fusese înlãnțuit, ca semn al supunerii fațã de Zeus. În Antichitate, legea lui Solon cerea oamenilor liberi sã poarte inele pentru a se deosebi de sclavi. La romani, doar senatorii și cavalerii aveau dreptul sã poarte inele de aur; poporul purta inele de fier. Abia împãratul Hadrian a poruncit sã înceteze aceastã discriminare.

Existã deci inele ale stãpânului, menite sã arate cã purtãtorul este investit cu o anumitã putere și inele care înrobesc. În cazul verighetelor pe care preotul le sfințește, iar mirele și mireasa le schimbã între ei, cei doi soți devin reciproc stãpânul, dar și sclavul celuilalt. Dar aceleași inele servesc și ca mijloc de recunoaștere pentru soții ce se despart o vreme mai îndelungatã.

În cunoscuta poemã indianã Sakuntala, regele Dushyanta o întâlnește pe Sakuntale, fata unui eremit și o ia de soție. Când se întoarce în capitalã, el îi lasã un inel, pe care femeia îl pierde în vreme ce se scaldã într-un râu. În lipsa acestuia, regele refuzã sã o recunoascã, drept care Sakuntale se întoarce în codru și-l naște pe prințul Bharata. Când un pescar gãsește inelul respectiv în mãruntaiele unui pește și-l aduce la curte, Dushyanta își dã seama cã femeia a spus adevãrul și pornește în cãutarea ei. Astfel, Bharata este adus la curte și recunoscut ca urmaș, iar din seminția sa se vor naște eroii rãzboinici din Mahabharata.

O tradiție povestitã de Gaspar Heltai în Cronica sa (Krónika az magyaroknak dolgairól…, Cluj, 1575) spune cã regele Sigismund de Luxemburg rãmãsese cam vãduv de câtva vreme. Plecat sã se lupte cu turcii, a vãzut-o și a sedus-o pe fata unui boier din Densuș (numele de familie al mamei, Morzsinai, precum și supranumele de Sibiencea al fiului, indicã faptul cã neamul lor provenea probabil din Mãrginimea Sibiului). Deoarece fata a rãmas gravidã, regele i-a lãsat un inel, ca ulterior sã-și poatã recunoaște odrasla. Bãiatul a fost botezat Iancu și a devenit un general temut de turcii otomani, fiind ulterior revendicat ca erou național atât de români, cât și de unguri și de sârbi.

Pe vremea când era prunc, maicã-sa îi dãdea uneori inelul sã se joace cu el. Într-o zi, un corb a fost atras de strãlucirea aurului și i-a smuls inelul din mânã. Copilul a început sã plângã, drept care mama a sãrit sã vadã ce se întâmplã. Iaca inelul în pom, în ciocul unei pãsãri negre ca moartea. „Vai, mie, ce-o sã fie, dacã îl pierdem !„, a țipat femeia și l-a chemat într-ajutor pe fratele ei, Gaspar, care, într-un târziu, a sãgetat pasãrea și a recuperat prețioasa bijuterie. De aici, spune Heltai, provine supranumele de Corvinus pe care regele Matei l-a fãcut cunoscut în lumea întreaga, mai cu seama prin Corvinele sale, cãrți rare, deosebit de frumos lucrate, marcate cu blazonul familiei: un corb ce ține un inel de aur în cioc.

Pierderea inelelor de cãtre logodnici sau sfãrâmarea lor în timpul cununiei este socotit de toate popoarele drept un semn aducãtor de nenorocire. În cazul legendei podului de la Narta, versiunea macedo-românã a jertfirii unui om la temelia unei construcții (la români, Mãnãstirea Argeșului; la unguri, cetatea Devei), meșterul i-a spus soției cã i-a cãzut inelul în groapã și i-a poruncit sã intre acolo și sã-l caute. Femeia, ascultãtoare, a coborât, drept care meșterii s-au grãbit s-aducã mortar și au zidit-o în temelie.

Inelul, ca simbol al puterii, apare și în Biblie. În capitolul 41 din Genezã, Iosif îi dezleagã faraonului visul despre cele șapte vaci grase și cele șapte vaci slabe. Mulțumit de interpretare, faraonul îl împuternicește sã organizeze acțiunea de colectare a grânelor în cei șapte ani de belșug spre a evita foametea din urmãtorii șapte ani de secetã. Ca semn al transferului de putere („numai scaunul meu de domnie mã va ridica mai presus de tine„), faraonul și-a scos inelul din deget și l-a pus în degetul lui Iosif.

Quintus Curtius Rufus povestește cã Alexandru cel Mare, pe patul de moarte, a primit onorul armatei și apoi și-a scos inelul cu pecete și i l-a dat lui Perdiccas, ca semn cã ar dori sã-i fie urmaș. Totuși, când cei din jur l-au întrebat cui îi lasã tronul, marele cuceritor a rãspuns cu diplomație: „Celui mai vrednic.

Nu toate inelele au aceastã soartã, sã fie trecute de la o persoanã la alta ca semn de investire cu o putere. Jean Chevalier amintește în Dicționarul de simboluri faptul cã Inelul Pescarului (care servește de sigiliu pontifical) este sfãrâmat la moartea fiecãrui Papã.

La Constantin Brâncuși, inelul se numãrã printre cheile „aurorei metafizice”, printre motivele care cârmuiesc lumea, alãturi de sferã, ou, înãlțare. (B. Fundoianu)

Prima cãlãtorie în Narnia, fantastica lume guvernatã de leul Aslan, imaginatã de scriitorul englez Clive Staples Lewis, e intermediatã tot de niște inele magice. Dar spre deosebire de lumea arabã, care e o lume a mirajelor și a deșertului, domnul Andrew Ketterley, magul din „Nepotul magicianului„, le-a confecționat dintr-un praf adus tocmai din Atlantida. Inelele galbene aveau puterea sã-și teleporteze purtãtorii din lumea realã în Pãdurea dintre Tãrâmuri, în vreme ce inelele verzi serveau pentru explorarea altor lumi, lucru de care au profitat copiii Digory și Polly.

Poveștile arabe din „O mie și una de nopți” povestesc despre geniile (djinni) care au fost închise în sticle astupate și sigilate cu pecetea lui Solomon. Inelul înțeleptului rege evreu este amintit de Josephus Flavius în „Antichitãțile” sale. În cartea a VIII-a, capitolul 2, istoricul povestește cum magul Eleazar a exorcizat demonii dintr-un posedat, folosindu-se de un inel magic și invocând numele lui Solomon, eveniment la care au asistat împãratul Vespasian, fiii sãi, cãpitanii și soldații din palat.

Ticãlosul vrãjitor din Maghreb îi dã un inel lui Aladdin, pentru a-l feri de duhurile rele, înainte de a-l trimite în grota unde se aflã lampa magicã. Tudor Pamfile menționeazã cã atunci când, dintr-o cauzã sau alta, cineva este silit sã lase un mort singur în casã, trebuie sã-i punã pe piept o secerã și un inel, ca sã fie ferit de duhurile rele.

Filosoful grec Platon povestește în Republica, cartea a doua:

Întâmplându-se sã vinã o ploaie mare și un cutremur pãmântul s-a crãpat și s-a cãscat o prãpastie sub locul unde el se afla. Vãzând aceasta și mirându-se, pãstorul /Gyges/ a coborât și a vãzut multe lucruri de basm, printre care și un cal de aramã, gol pe dinãuntru, cu mici porți. Vârându-și capul pe acolo a vãzut înãuntru un mort, de staturã mai mare decât pãrea firesc pentru un om. Pãstorul nu luã nimic altceva decât un inel de aur pe care mortul, altfel gol, îl avea la mânã și ieși. La adunarea obișnuitã a pãstorilor, când i se trimiteau lunar regelui produsele pãstoritului, veni și pãstorul având inelul. Așezându-se laolaltã cu ceilalți, i s-a întâmplat sã rãsuceascã piatra inelului cãtre sine, spre interiorul mâinii și, fãcând aceasta, deveni nevãzut pentru cei de fațã, care vorbeau despre el ca despre unul plecat. El se mirã și, atingând ușor inelul, rãsuci piatra în afarã, redevenind vizibil.
(traducere Andrei Cornea)

Întocmai precum Siegfried din „Cântecul Nibelungilor” s-a servit de gluga magicã ca s-o supunã pe sãlbatica și puternica Brunhilde, Gyges intrã în camera reginei neștiut de nimeni. Spre deosebire de eroul german, pãstorul lidian și-a sedus suverana apoi, la îndemnul ei, l-a ucis pe rege, i-a ocupat tronul și a întemeiat dinastia Mermnazilor. Vorbind despre Cresus, ultimul reprezentant al ei, Herodot ne povestește o istorioarș asemãnãtoare în „Istorii” (cartea I, 7-15), însã fãrã a pomeni de inel.

De fapt, Platon se folosește de povestea pãstorului devenit rege peste noapte ca sã discute despre slãbiciunea firii omenești:

Dacã ar exista douã astfel de inele și dacã pe primul l-ar avea omul drept și pe celãlalt omul nedrept, se poate crede cã nimeni nu s-ar dovedi în asemenea mãsurã stanã de piatrã, încât sã se ținã de calea dreptãții și sã aibã tãria de a se înfrâna de la bunul altuia, fãrã sã se atingã de el, atunci când îi este îngãduit și sã ia din piațã, nevãzut, orice ar voi, sau, intrând în case, sã se împreuneze cu orice femeie ar vrea, sã ucidã sau sã elibereze din lanțuri pe oricine ar dori, putând face și alte asemenea lucruri, precum un zeu printre oameni, însã, fãcând așa ceva, prin nimic nu s-ar deosebi omul drept de celãlalt, ci amândoi s-ar îndrepta spre aceleași fapte. Așa fiind, aceasta este o bunã dovadã cã nimeni nu este drept de bunãvoie, ci doar silnic.
(traducere Andrei Cornea)

Dar dacã oamenii se lasã atât de ușor corupți de putere, pe Pãmântul de Mijloc, cel dintre Rai și Iad, existã o seminție micã, înruditã cu oamenii, care trãiește în niște vizuini sãpate sub pãmânt: hobbiții. Ei au fost imaginați de profesorul englez J. R. R. Tolkien, în vreme ce corecta un extemporal și au jucat un rol important (deși au detestat dintotdeauna aventurile) în istoria veche a oamenilor, în al treilea Ev, cel dinainte de strãmutarea Ielelor dincolo de Marea cea Mare.

Bilbo Baggins era un astfel de hobbit onorabil și ar fi dus o existențã pașnicã și îndestulatã, dacã vrãjitorul Gandalf nu l-ar fi fãcut sã se alãture unei trupe de 14 pitici, condusã de Thorin Scut-de-stejar. Ei porniserã cãtre Muntele Singuratic, deciși sã-și recupereze comoara strãmoșeascã, care fusese confiscatã de zmeul Smaug. Peripețiile lui Bilbo sunt povestite în „O poveste cu un hobbit„. Dupã ce a evadat din captivitatea orcilor ce trãiau în galeriile sãpate de-a lungul Munților Cețoși, Bilbo a gãsit un inel magic care avea aceleași puteri ca și inelul lui Gyges. El aparținuse unui hobbit decãzut, pe nume Gollum, cu care Bilbo s-a întrecut dezlegând ghicitori și a reușit sã-l învingã.

Gollum, zis și Sméagol, a revenit ca personaj în trilogia „Stãpânul inelelor„. El l-a condus pe Frodo Baggins, nepotul lui Bilbo, pe o parte din drumul ce ducea cãtre ținutul Mordor, împãrãția ticãlosului Sauron. Podoaba gãsitã de unchiul Bilbo nu era un simplu inel magic, ci unul în care Sauron, Domnul Întunericului, ferecase cea mai teribilã putere posibilã, una care acționa asupra oamenilor, piticilor și încerca sã corupã sufletul curat al ielelor, ca astfel sã-i supunã unei singure voințe.

Lumea avusese anterior ocazia sã scape de teribilul inel la sfârșitul celui de-al doilea Ev, când o Ultimã alianțã a Ielelor și Oamenilor l-a învins pe Sauron. Dar Isildur, fiul regelui Elendil, a ezitat sã distrugã inelul și astfel rãului i s-a oferit șansa sã renascã. Isildur nu s-a bucurat de captura sa, deoarece a fost ucis, iar mica bijuterie a fost gãsitã de un hobbit pescar, ucis de Gollum, cãruia i-a otrãvit sufletul vreme de 500 de ani.

Când vrãjitorul Gandalf a aflat istoria obiectului, i-a cerut lui Frodo sã arunce inelul în focul subteran al Muntelui Osândei, acolo unde fusese fãurit. Urma sã fie misiune deosebit de dificilã, atât datoritã faptului cã Sauron își recãpãtase o parte dintre puteri cât și datoritã influenței nefaste a forțelor întunecate închise în inel. Frodo a fost sprijinit la început de o Frãție în care s-au reunit toate neamurile din Pãmântul de Mijloc: alți hobbiți, vrãjitorul Gandalf, oamenii Aragorn și Boromir, piticul Gimli și Legolas, fiul regelui ielelor din Codrul Întunecat.

Purtãtorul Inelului și tovarãșii sãi au înfruntat primejdii de moarte, fiind atacați de cei 9 Nazguli, sufletele regilor blestemați; de orcii care au distrus stãpânirea piticilor din Minele Moriei și de demonul Balrog; de trupele trãdãtorului vrãjitor Saruman și ale celor care-l susțineau pe domnul din Mordor; de teribila . Slãbit fizic, înfometat și însetat, Frodo a cedat psihic pe buza vulcanului și lumea a fost salvatã în cele din urmã de Gollum, care i l-a smuls din mânã și a preferat sã se arunce cu inel cu tot în coșul vulcanic decât sã cedeze mult dorita pradã forțelor Întunericului.