John Ronald Reuel Tolkien

Dedic [acest poem] unuia care susține cã
miturile sunt niște minciuni și,
ca atare, n-ar avea nici o valoare,
chiar dacã „ar fi suflate-n argint”

De la Philomythus pentru Misomythus
Din partea lui J.R.R.T. pentru C.S.L.

Te uitã la copaci și chiar așa-i numește,
(cãci cuvântul potrivit pentru copaci e „copaci”, iar pentru creștere, „a crește”)
colinzi lumea și pãșești cu o solemnã pace,
deși spațu-i plin de globuri, e doar o neînsemnatã carapace:
o stea e o stea, niște substanțã adunatã-n ghemotoc
obligatã sã se miște în cerc ca un dobitoc
prin spațiul ordonat, rece, precis,
unde atomul desemnat se sfarmã în clipa când trebuie sã fie ucis.

La un semn al Voinței, îndatã temeniți ne supunem
(așa și trebuie), deși înțelesu-i numai i-l presupunem;
mari procese decurg necontenit, precum Timpul zboarã
cãtre un țel nesigur, pornind din noaptea originarã;
întocmai precum pe-o paginã zace-n rânduri fãrã cheie
un scris legat și zugrãveli în nuanțate crâmpeie;
așa se naște al Formelor șir fãrã de sfârșit:
asprul, plãpândul, frumosul, cel sucit;
nici unul nu-i de-al casei, deși cândva, în Originea din mare depãrtare,
s-au înrudit cu toții: țânțar, om, piatrã, soare.
Dumnezeu a fãcut stâncã împietritã și arborescentul pom,
teluricul pãmânt, astralele stele și homuncularul om,
aceastã ființã simțitoare ce umblã pe pãmânt
înfiorat de luminã și al sunetelor cânt.
Frãmântarea mãrii, vântul printre ramuri,
iarba verde, vaca șolduroasã cu pași mahmuri,
tunetul, fulgerul, pãsãri ce se rotesc și strigã-n cor
toate din noroi țâșnesc, trãiesc și mor,
fiecare dintre ele e-ntipãrit cum se cuvine,
un semn în meandrele creierului devine.

Totuși copacii nu-s „copaci” de nu-i vedem și nu-i numim
și nici n-au fost știuți, rãmas-au anonimi
pânã când graiul s-a dezghiocat din tâmpa rãsuflare,
ecou neclar, a lumii palidã înfãțișare,
nu-i a vocii-nregistrare, fotografie-n pervaz.
Presimțire-i, judecatã, haz
Rãspunsul tuturor celor ce simțit-au freamãtul lãuntric,
mișcarea presimțirii din adâncuri, frate autentic
al vieții si-al morții copacilor, jivinelor și sorilor:
slobozi înrobiți ce submineazã gratiile umbrelor,
dezgroapã preștiutul din experiențã
și extrag vâna spiritului din raționala-i coerențã.
Puteri imense îi poartã încetișor dincolo de sine
si privind îndãrãt zãresc noian de zâne
care forjeazã șirete stratageme în mintea nepãtrunsã,
ce-mpletesc lumina și-ntunericul în urzeala-ascunsã.

(…)

Deși omul a fost surghiunit de-atâta vreme,
el nicicând nu s-a pierdut; necurmat are probleme.
Poate cã a cãzut în dizgrație, dar n-a fost niciodatã detronat
și pãstreazã zdrențele nobleții ce odinioarã l-a înveșmântat;
amintirea luãrii lumii în stãpânire prin actul de creație:
deși lui nu-i este dat sã fie Marele Obiect al adorației,
omul, creator secund, despicã lumina-n salbã
refractã raza ce-l strãbate, descompune culoarea albã
în nenumãrate nuanțe pe care, în final, le-ntinde
în priveliști vii ce trec din minte-n minte.
Cu toate cã imaginația noastrã populeazã cu spiriduși și zâne
fiece cotlon din lume, îndrãznim sã facem zeitãți stãpâne
ce locuiesc în casele de dincolo de-ntuneric și luminã;
sãmânțã de balauri împrãștiem în tinã,
știind cã avem dreptul (s-o facem ori ba).
E un drept din care n-am decãzut
și-n baza acestuia acționãm și noi,
nãscându-ne în legea care ne-a nãscut.

Traducere dupã versiunea maghiarã de Györfi-Deák György