Szabó Sándor

Desigur, J. R. R. Tolkien n-a cãlãtorit niciodatã pe Marte, precum nu existã nici Pãmântul de Mijloc, iar Bilbo Baggins e doar un personaj inventat. Dar cum nu se cuvine sã facem astfel de observații tocmai acum în legãturã cu „Stãpânul inelelor„, trebuie sã ne împrietenim cu ideea cã dacã existența Pãmântului de Mijloc și a lui Bilbo Baggins a devenit aproape realã, atunci și profesorul Tolkien a cãlãtorit pe Marte. Nu putem sã-l învinovãțim, n-a fãcut-o de bunã voie și nesilit de nimeni. Cineva, care va rãmâne incognito încã preț de câteva rânduri, i-a schimbat numele, l-a aranjat un pic, precum NASA își antreneazã astronauții, apoi a pus doi indivizi fãrã scrupule sã-l rãpeascã, l-a azvârlit într-o astronavã micuțã, însã ingenios întocmitã și l-a trimis tocmai pe Marte, unde s-a întâlnit cu tot felul de ființe ciudate, ca ulterior sã se întoarcã nevãtãmat și cu o bogatã experiențã de viațã pe Pãmânt. Iar cel care a pus totul la cale, iar apoi le-a trecut și pe hârtie, a purtat numele de Clive Staples Lewis, deși prefera sã i se spunã simplu: Jack.

C. S. Lewis este la fel de cunoscut în rândul cititorilor creștini, precum prietenul sãu, Tolkien, printre fanii literaturii fantasy. Dar întocmai cum Tolkien n-a fost „doar” un autor de fantasy, nici Lewis nu s-a limitat doar la cãrțile de apãrare a credinței sau de formare a spiritualitãții creștine, la calapodul conferințelor, deși e adevãrat cã acestea i-au adus renumele, dupã ce, la cererea BBC, a realizat un serial în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial, transformându-se într-un „apãrãtor cu tâmplele cãrunte al bunelor moravuri„, cum singur s-a caracterizat cu o oarecare ironie. Altminteri a predat literaturã englezã (și filosofie) la Oxford (unde s-a împrietenit și cu Tolkien) și a devenit cunoscut și pe tãrâmul literelor ca urmare a publicãrii unei trilogii science-fiction și a unui ciclu de povești despre Narnia, incadrabil la fantasy.

Despre viața sa s-au scris mai multe cãrți, în acest articol voi recurge la „Surprins de bucurie” (Surprised by Joy, 1955), o autobiografie ce cuprinde mai ales episoade din tinerețe și la „țara umbrelor” (Shadowlands: The Story of C. S. Lewis and Joy Davidman, 1985) pentru a analiza relația dintre cei doi profesori de la Oxford și despre influența reciprocã exercitatã asupra operelor scrise. Amândouã cãrțile au apãrut [în traducere maghiarã] la Editura Harmat, în 1993, respectiv în 1994.

Precum se întâmplã de obicei cu persoanele credincioase, nici C. S. Lewis nu s-a nãscut creștin, dimpotrivã, din punct de vedere spiritual a parcurs o traiectorie foarte sinuoasã, ca în cele din urmã sã devinã unul dintre cei mai mari gânditori creștini ai secolului 20. ªi un rol important în aceastã transformare l-a jucat și Tolkien. Lewis mãrturisește urmãtoarele:

Când am început sã predau în cadrul catedrei de englezã, mi-am fãcut doi noi prieteni: amândoi erau catolici (acești oameni ciudați au început sã aparã tot mai des în anturajul meu), care m-au ajutat apoi sã depãșesc ultimele obstacole. Unul dintre ei a fost H. V. V. Dyson, celãlalt J. R. R. Tolkien. Prietenia mea cu acesta din urmã mi-a spulberat douã prejudecãți mai vechi. De când m-am nãscut, toatã lumea m-a sfãtuit sã evit papiștașii; iar când am primit catedra de englezã, mi s-a spus verde în fațã sã mã feresc de filologi. Tolkien a fost un papistaș filolog.” (Surprised by Joy)

În 1927, Lewis a devenit un membru al clubului „Coalbiters„, înființat de Tolkien cu scopul de a facilita studierea literaturii islandeze vechi, desigur, în original. Lewis, care își trãia ultimele zile ale agnosticismului sãu, fusese interesat încã din copilãrie de tot ceea ce se referea la mitologia popoarelor nordice, așa cã a luat parte la ședințe, deși nu știa o boabã de islandezã veche; cu toate acestea, aici s-au cunoscut cei doi savanți și s-au împrietenit, un lucru care a contat atât pentru ei, ca oameni, cât și pe plan literar.

Patru ani mai târziu, pe parcursul unei discuții care a durat pânã în zori, care începuse cu miturile și fusese încheiatã cu creștinismul, Tolkien l-a fãcut pe Lewis sã înțeleagã cã între atât de îndrãgitele sale mituri și creștinismul privit cu atâta scepticism existã o legãturã „de importanțã vitalã„. Lewis însuși a rezumat astfel descoperirea: „Istoria lui Hristos reprezintã transpunerea mitului în realitate; ea ne impresioneazã la fel ca și celelalte mituri, cu excepția surprinzãtorului amãnunt cã mitul creștin s-a întâmplat cu adevãrat.” (Shadowlands) Meritã sã subliniem faptul cã aceastã concluzie a fost trasã de doi oameni care știau cât se poate de mult despre mituri…

Mai târziu, Tolkien a scris un studiu despre poveștile cu zâne, unde a exprimat ideea în urmãtorii termeni:

În evanghelii se ascunde o poveste cu zâne, mai precis, o poveste de un tip superior, care conține esența tuturor celorlalte povești. Ele cuprind nenumãrate minuni, fãrã seamãn în plan artistic, frumoase și cutremurãtoare: «mitice» în perfecțiunea lor, desãvârșite în sine și, totodatã, puternic simbolice și alegorice; iar dintre minuni, cea mai importantã și mai deplinã eucatastrofã. Nașterea Mântuitorului reprezintã eucatastrofa istoriei umane. Reînvierea constituie eucatastrofa poveștii Nașterii. Aceastã poveste începe și se terminã cu bucurie. Înainte de toate, ea reflectã «tainicele interconexiuni ale realitãții». Nu existã vreo altã poveste, vreo altã istorioarã, pe care oamenii s-o considere întrutotul credibilã cu mai multã plãcere și pe care scepticii s-o fi acceptat ca fiind adevãratã doar ca urmare a celor povestite într-însa… Cel care o respinge va avea parte doar de nebunie sau de mânie.” (On Fairy Stories)

Câțiva ani mai târziu, Lewis și Tolkien vor deveni membrii Clubului Inkling-ilor (inkling: idee vagã, bãnuialã, dar și cu referințã la cerneala propriu-zisã; în accepția lui Tolkien, persoane care au unele intuiții și apoi „catadicsesc sã-și înmoaie pana în cernealã„. Deși societatea respectivã n-a avut o existențã prea lungã, Lewis i-a preluat denumirea și ulterior, a transferat-o asupra propriilor întâlniri prietenești (în 3001. Odiseea finalã, și Arthur C. Clarke face o referire la ele). Aici, pe lângã discuțiile ce vizau subiecte de interes comun, autorii mai citeau celorlalți fragmente din cãrțile aflate în lucru. Inkling-ii au fost primii care au ascultat capitolele scrise de la o sãptãmânã la alta ale „Stãpânului inelelor„. „Parcã ar fi trãznit din senin„, își amintește Lewis. Mai târziu, societatea a inclus și alte persoane, printre care și Christopher Tolkien.

În 1936 a apãrut prima operã beletristicã a lui Lewis, ce cuprindeaarticole pe teme religioase publicate anterior. Apoi, într-un mod care i-a surprins pe cei mai mulți, profesorul universitar s-a avântat pe tãrâmul anticipației științifice cu romanul „În afara Planetei Tãcute” (Out of the Silent Planet, 1938). Unii colegi au considerat drept aceasta drept un semn de imaturitate, dar marea majoritate a cititorilor (care nu erau cine știe ce numeroși pe atunci, deoarece Lewis avea sã devinã cunoscut abia în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial) i-au primit cartea cu entuziasm. Ea relateazã pãțaniile profesorului Ransom, cel dus pe Marte împotriva voinței sale de cãtre profesorul Weston și asistentul acestuia, Devine.

Dar oare cine sã fie acest Ransom? În roman, el ne este înfãțișat astfel:

Turistul era un bãrbat înalt, ușor gârbovit, de circa 35-40 de ani. Hainele purtate semnalau de la distanțã cã e un intelectual. La prima vedere, l-ai fi socotit doctor ori profesor, deși îi lipsea aerul de om umblat plin lume al primului ori dezinvoltura celui de-al doilea. În realitate, se numea Ransom și era filolog la Cambridge.

Desigur, în lumina celor prezentate anterior, acest „în realitate” nu mai pãcãlește pe nimeni. În realitate, îl chema Tolkien și era filolog, dar în Oxford… Lewis a folosit multe dintre trãsãturile prietenului sãu pentru a crea personajul Ransom. E suficient sã observãm interesul dovedit fațã de limbile vorbite pe Marte (pe care bãștinașii îl numeau Malacranda – cãci Marte e populat; sã nu uitãm, ne aflãm în anii treizeci) și sã facem o comparație cu „Stãpânul inelelor” (publicat ulterior), care cuprinde mai multe descrieri aprofundate ale unor limbi inventate.

Astfel profesorul Tolkien a ajuns pe Marte, iar ulterior, când a apãrut „Perelandra” (Perelandra, 1943), cel de-al doilea volum din trilogie, pe Venus. În cea de-a treia parte (That Hideous Strength, 1945 – încã nu i-am gãsit vreo echivalențã maghiarã) ne vom regãsi eroul pe Pãmânt, în compania nelipsitului profesor Weston.

Romanele SF scrise de Lewis nu se abat, în bunã parte, cu nimic de la linia clasicã. Altminteri, nici el nu prea iubea science-fiction-ul „tradițional”, profețiile sociale, practicate de Huxley și Orwell, ori cel tehnologic, cultivat de Clarke; inima sa îl trãgea mai degrabã înspre „romantismul” de tipul lui Tolkien ori Bradbury. „Trilogia Spațiului” poate fi cititã pe mai multe niveluri, dar linia alegoricã susținutã de simbolurile puternic conturate devine definitorie. Out of the Silent Planet nu este chiar atât de direct, poate fi citit și ca un science-fiction „antropologic”, dar ulterior devine evident cã de fapt se referã la ceva mai mult decât simpla înșiruire a aventurilor profesorului Ransom. Deși Lewis, întocmai ca și Tolkien, a declarat cã personajele nu sunt simbolice… „Trilogia Spațiului„, în frunte cu profesorul Ransom, cel modelat dupã Tolkien, „moașa” care a determinat reconvertirea autorului la creștinism, nu este altceva decât o nouã specie: science-fiction creștin. În plus: „e aproape liric” (Walpole)

Peste ceva mai mult de un deceniu, Lewis avea sã abordeze și un alt teritoriu învecinat cu științifico-fantasticul. Ciclul „Cronicile Narniei” ce penduleazã între poveste și fantasy, și-a pãstrat neștirbitã popularitatea în aria culturalã anglo-saxonã, nu demult a apãrut și versiunea maghiarã, deși a existat o traducere anterioarã a primului volum (Leul, cotoroanța și șifonierul).

Geneza Narniei a fost precedatã de douã momente. Primul provine încã din copilãria lui Lewis: „…un Faun cu umbrelã, împovãrat de bagaje, trecea printr-o pãdure înzãpezitã. Aceastã imagine trãiește în mine de când aveam circa șaisprezece ani. Apoi, într-o bunã zi, când aveam vreo patruzeci de ani, mi-a zis: «Sã încercãm, sã vedem ce povestire ar ieși dintr-asta.»” (Shadowlands) Al doilea moment a fost descoperirea faptului cã „predicile” își pot atinge atinge ținta în orice formã, fie ea chiar de roman științifico-fantastic (un exemplu anterior l-a constituit chiar „Trilogia Spațiului„). De unde se vede cã și fantasticul, și poveștile i s-au potrivit pentru a-și exprima gândurile. Astfel lumea pãdurii acoperite de nãmeți a devenit o minunatã și antrenantã alegorie a lui Hristos.

Am simțit cã povestirile de acest fel sunt în stare sã se furișeze în spatele prejudecãților, precum cea care mi-a paralizat sentimentul religios în rãstimpul copilãriei mele. De ce mi-a fost atât de greu sã trãiesc ceea ce adulții îmi cereau sã simt în legãtura cu suferința Domnului Dumnezeu și a Mântuitorului? Mai ales faptul cã mã obligau s-o fac. Dacã-i obligatoriu, nu poți sã simți. Chiar felul cum era ținutã liturghia defavoriza: nu puteai sã vorbești despre aceste lucruri decât în șoaptã, de parcã ar fi fost vorba despre cine știe ce boalã rușinoasã. Dar mi-am spus, ce-ar fi sã le scoatem din lumea vitraliilor și a orelor de catehism și sã le transpunem în lumea fanteziei, unde, în sfârșit, ca niciodatã pânã atunci, ar fi acționa cu adevãrata-i forțã? Oare n-am putea sã dejucãm astfel veghea acelor balauri veșnic treji? Eu am fost convins cã se poate…” (Shadowlands)

În schimb, când i-a prezentat lui Tolkien prima variantã a narațiunii, Tolkien i-a rãspuns: „nu cred cã va merge cu adevãrat„. El socotea cã Lewis se strãduiește din rãsputeri sã atingã un anumit scop și nu sã creeze o lume nouã, precum fãcuse el în „Stãpânul inelelor„. În aceastã privințã, avea dreptate, cele douã opere se bazeazã pe concepții diferite, de aceea nici una dintre ele nu poate fi judecatã sau condamnatã, examinând-o prin prisma celeilalte. În schimb, Lewis a luat în serios opinia lui Tolkien, a rescris povestea de mai multe ori, apoi a pus-o deoparte, pânã când entuziasmul unui alt prieten l-a convins cã meritã s-o termine și s-o publice. Rezultatul i-a dat dreptate, astfel încât judecata lui Tolkien a fost infirmatã, dar n-are a face. În plus, cartea i-a fost ilustratã de Pauline Baynes, aceeași artistã care a fãcut și desenele din ciclul The Borrowers al scriitoarei Mary Norton. În mod bizar, graficiana n-a observat caracterul simbolic al poveștii și nici Lewis n-a considerat cã ar trebui sã-i atragã atenția asupra unor astfel de mãrunțișuri…

Sunt lucruri care trebuie sã vorbeascã de la sine.

BIBLIOGRAFIE:
C. S. Lewis : Az öröm vonzásában (Surprised by Joy), Harmat, Budapest, 1993. Versiune ungureascã de Lukács László
Brian Sibley: Árnyékország (Shadowlands), Harmat, Budapest, 1994. Versiune ungureascã de Borosné Veres Beatrix
C. S. Lewis: A csendes bolygó (Out of the Silent Planet), Kozmosz Fantasztikus Könyvek, 1986. Versiune ungureascã de Molnár István.

Traducere de Györfi-Deák György
Titlul original: Tolkien a Marson
Ediția originalã: Magazinul SF SOLARIA
http://www.solaria.hu/article.php?action=show&id=134
http://www.solaria.hu/article.php?action=show&id=135
http://www.solaria.hu/article.php?action=show&id=136

NOTÃ (Gyuri):
Romanele SF ale lui C. S. Lewis încã n-au fost traduse în românește.
Romanele pentru copii din ciclul „Cronicile Narniei” au apãrut la Editura RAO, în colecția RAO pentru copii.
C. S. Lewis: Nepotul magicianului (The Magician’s Nephew, 1955), RAO pentru copii, 1997. Versiune româneascã de Larisa Avram.
C. S. Lewis: ªifonierul, leul și vrãjitoarea(The Lion, the Witch and the Wardrobe, 1950), RAO pentru copii, 1997. Versiune româneascã de Larisa Avram.
C. S. Lewis: Calul și bãiatul (The Horse and his Boy,1954), RAO pentru copii, 1998. Versiune româneascã de Simona Neagu.
C. S. Lewis: Prințul Caspian (Prince Caspian, 1951), RAO pentru copii, 1999. Versiune româneascã de Larisa Avram.
C. S. Lewis: Cãlãtorie pe mare cu „Zori de zi” (The Voyage of the „Dawn Treader”, 1952), RAO pentru copii, 2000. Versiune româneascã de Irina Negrea.
C. S. Lewis: Leul de argint (The Silver Chair, 1952), RAO pentru copii, nu am vãzut traducerea româneascã.
C. S. Lewis: Ultima bãtãlie (The Last Battle, 1956) , RAO pentru copii, nu am vãzut traducerea româneascã.