Györfi-Deák György

Prima selecționatã de rugby a Școlii Regelui Edward (King Edward’s School) din Birmingham, anul școlar 1910-1911 (taloner și secretar: J.R.R. Tolkien, rândul de sus, centru, cu mâna în șold)

Printre scriitorii cu o bogatã activitate științificã și universitarã, J. R. R. Tolkien face o figurã aparte, deoarece el nu s-a retras în obișnuitul „turn de fildeș”, ci s-a instalat „într-o gaurã în pãmânt”, propria lui vizuinã de hobbit („și asta înseamnã confort”!). S-a discutat foarte mult și despre cavalerismul eroilor sãi, binecrescuți și antrenați, tenace, obișnuiți sã înfrunte greul fãrã sã aștepte vreo rãsplatã. Iatã douã reprezentãri contradictorii: pe de o parte savantul gârbovit asupra pergamentelor umplute cu semne ciudate, scrise într-o limbã nemaivorbitã de secole, pe de altã parte luptãtorul viteaz și onest, preocupat de soarta celor dezavantajați, gata sã-și dea viața pentru tovarãșii din Frãție.

Oricât ar fi de șocant pentru cei obișnuiți sã judece sumar și sã eticheteze degrabã, în tinerețe, filologul Tolkien s-a format și s-a dezvoltat multilateral, conform principiului latin: „Mens sana in corpore sano.” Pe lângã dotarea nativã pentru învãțarea și studiul limbilor, el a posedat o serie de calitãți psihologice care au fãcut din el un excelent jucãtor de rugby: un atlet cãlit în confruntãri, devenit leader al celor din Casa Measure, selecționat apoi în echipa școlii, unde a ocupat cel mai greu post dintre toate, cel de taloner – omul aflat între ciocan și nicovalã.

John D. Rateliff amintește în „Istoria hobbitului” de un interviu al lui Christopher Wiseman, colegul, coechipierul și prietenul lui Tolkien, înregistrat în august 1981. Ronald venea adesea la antrenament cu ditamai hârțoaga sub braț, o carte de studiu a limbii gotice. Printr-un joc al întâmplãrii (o comandã încurcatã de un librar), el primise de la un coleg gramatica goticã a lui Joseph Wright, dar atât aceasta cât și „Primul manual de goticã” (Gothic Primar) erau volume mici, „in octavo”, în vreme ce opul purtat la stadion avea un format mai mare („in quarto”) și numãra cel puțin vreo 600 de pagini, fiind, foarte probabil, „A Comparative Glossary of the Gothic Language” de G. H. Balg. Când nu era trimis pe teren sau când jocul lâncezea, Tolkien o rãsfoia cu cea mai mare plãcere.

Tot ca un fapt divers plin de semnificații ascunse, sã amintim cã primul text publicat de elevul de la școala regalã din Birmingham, în numãrul din martie 1911 al revistei „King Edward’s School Chronicles” a fost „Lupta de pe terenul rãsãritean” (Battle of the Eastern Field), un „poem eroic” creat dupã modelul „Cântãrilor din Roma Anticã” (Lays of Ancient Rome) scrise de Lordul Macaulay, unde rapsodul cel ghiduș relata confruntarea zgomotoasã dintre clanurile „purpuriilor” și „verzilor”, de fapt, marea partidã de rugby dintre propria Casã și cea a lui Richard. Pe atunci, Tolkien juca deja de doi ani în echipa școlii. Primul sãu meci „extern” l-a constituit confruntarea cu Jesus College din Oxford, partidã jucatã în 26 octombrie 1909 și pierdutã la scorul de 9-19. De altfel, cronologia minuțios întocmitã de Christina Scull și Wayne G. Hammond în „The J. R. R. Tolkien Companion & Guide” vã poate oferi o imagine completã asupra programului competițional.

Albumul familiei cuprinde o pozã a echipei de la Școala Regelui Edward (King Edward’s School) din Birmingham, realizatã în anul școlar 1910-1911, unde Ronald apare chiar în centru, cu mâinile în șold, în binecunoscuta posturã de erou pus pe șotii a lui Peter Pan. Avea tot dreptul sã stea așa, deoarece între timp devenise cãpitanul propriei echipe și secretarul asociației de rugby a școlii.

În rugby, grãmada ordonatã se acordã ca pedeapsã pentru scãparea mingii „înainte”, aflarea în ofsaid accidental sau dupã oprirea jocului (provocatã de accidentarea unui jucãtor). Ea cuprinde 16 jucãtori, câte opt din fiecare echipã, dispuși pe trei linii și legați între ei, în sistemul 3+4+1. Talonerul sau trãgãtorul este omul aflat tocmai în centrul grãmezii, jucãtorul din linia întâi, sprijinit în dreapta și în stânga de cãtre cei doi pilieri (stâlpi).

Umerii lor iau contact fizic adversarii aflați în posturile similare și, de asemenea, suportã presiunea exercitatã din spate, de cãtre coechipierii din linia a II-a și a III-a. Când mijlocașul la grãmadã introduce balonul în tunelul dintre cele douã linii întâi, cei doi taloneri se luptã ca sã „agațe” mingea cu unul dintre picioare și s-o trimitã în spate, de unde va fi scoasã și repusã în joc.

Tolkien n-a avut niciodatã o staturã impunãtoare, dimpotrivã, dupã cum îi scria fiului sãu Michael în 3 octombrie 1937, la început n-a fost primit în echipã deoarece era prea plãpând. „Dar într-o zi am decis sã câștig în greutate cu o (îndreptãțitã) ferocitate și am terminat prin a deveni cãpitanul Casei la sfârșitul acelui sezon și sã îmbrac tricoul echipei școlii în urmãtorul.” (But one day I decided to make up for weight by – legitimate – ferocity, and I ended up a house-captain at end of that season, and got my colours the next.)

Mai târziu, într-o altã scrisoare (datatã: 6-8 martie 1941), unde i-a povestit cum a ajuns sã-și cunoascã iubita și sã se cãsãtoreascã cu ea, scriitorul descria astfel situația în care se aflase la un alt moment din viața sa (1915: înrolat în oaste, logodit cu Edith, dornic sã se însoare, deși nu dispunea de nici o sursã sigurã de venit): „a fost o situație neplãcutã de prindere la mijloc, mai ales pentru un tânãr cu o imaginație debordantã și prea puțin curaj fizic”. (It was a nasty cleft to be in, especially for a young man with too much imagination and little physical courage.) Fraza a fost adesea citatã de cãtre biografi, parcã pentru a diminua „ferocitatea” declaratã cu care, anterior, se dedicase sportului.

Dupã ce a absolvit școala și a plecat sã studieze în continuare la Oxford, Tolkien a continuat sã joace cu aceeași plãcere în echipa Colegiului Exeter. Aici s-a ales cu nasul zdrobit și cu limba mușcatã, dar pasiunii sale pentru sportul cu balonul oval i-a pus capãt doar carnagiul din timpul Primului Rãzboi Mondial, când și-a pierdut majoritatea prietenilor. Conform studiului lui John Garth, „Tolkien și Marele Rãzboi” (Tolkien and the Great War), printre milioanele de vieți rãpuse în tranșee sau de epidemii s-au numãrat 243 dintre absolvenții de la Școala Regelui Edward și 141 de la Colegiul Exeter. Fair-play-ul înfruntãrii bãrbãtești, de la egal la egal, de pe terenul de sport a fost dat laoparte de asaltul tancurilor, bombardamentele aeriene și atacurile chimice.

John Garth susține cã la supraviețuirea scriitorului a contribuit decizia sa de tânãr ofițer de a se implica în activitatea de transmitere a semnalelor, domeniu în care a activat și Alan Alexander Milne, pãrintele „Ursulețului Winnie”, matematician la origine. Tolkien, bun cunoscãtor al limbilor germanice, a contribuit și el la spargerea codurilor și la descifrarea mesajelor interceptate de la inamic. Este o altã laturã puțin cunoscutã a literatului sportiv, care a dat un nou sens noțiunii de cavalerism, într-o operã începutã în vremea când, uitând de durerile generației anterioare, omenirea s-a angajat într-un alt rãzboi mondial, devenit ultimul numai și numai deoarece s-a terminat prin detonarea primelor bombe atomice la Hiroshima și Nagasaki.

Și-abia atunci, lumea și-a amintit încã o datã de frumusețea sporturilor.