Györfi-Deák György
Cu mult înainte ca Sauron sã forjeze Inelul Suveran, Fëanor, „cel mai renumit dintre eldari în ceea ce privește mãiestria artisticã și cunoașterea tradiției„, a fãurit Silmarillii, cele Trei Nestemate care au fost furate ulterior de Melkor, valarul decãzut, devenit mai târziu Morgoth vrãjmașul. În apele pietrelor fermecate, zice Tolkien în Anexa A la „Stãpânul inelelor„, eldarul a închis strãlucirea lui Telperion și Laurelin, cei Doi copaci din Valinor. Povestea acestora se gãsește în „Quenta silmarillion„, de unde aflãm cã arborii legendari s-au ivit pe un dâmb acoperit cu iarbã, aflat în fața porții de apus a cetãții Valmart, „cea cu multe clopote„. Dupã ce a creat minunatul tãrâm Valinor, Doamna Yavanna a sfințit colina Ezellohar, numitã și Corollairë (Coron Oiolairë, adicã Dâmbul veșnicei veri), apoi s-a așezat și a cântat o rugãciune în care și-a cuprins gândurile legate de tot ce crește în lume. Doamna Nienna a ascultat-o tãcutã, doar lacrimile îi șiroiau, udând iarba. Restul valarilor stãteau în liniște și priveau, astfel încât acel ceas al începutului n-a fost tulburat de nici un fel de zgomot.
În vãzul tuturor, pe colinã au apãrut doi puieți, care, în vreme ce Yavanna cânta, au început sã se dezvolte, copãcel-copãcel, pânã când au ajuns arbori mândri și semeți. Telperion era argintiu, cu frunze de un verde închis și ramurile înțesate de flori ce picurau roua unei lumini argintii. Laurelin avea frunze de un verde deschis, cu marginile aurite, iar florile-i rãspândeau o ploaie auritã pe pãmânt. Apariția lor a marcat începutul calendarului din Valinor.
Tot din „Istoria Silmarillilor” aflãm cã Melkor a vãzut lumina lor și, împreunã cu monstruoasa creaturã Ungoliant, i-a atacat pe valari în vreme ce sãrbãtoreau Prima recoltã. El a sosit ca o negurã și și-a înfipt lancea cea întunecatã în inima Copacilor, iar țesãtoarea de întuneric le-a supt seva și i-a ucis. Iar de atunci înainte luminile copacilor au dãinuit doar în strãlucirea silmarillilor și în cântecele ielelor.
Domnul Manwë le-a poruncit preaputernicelor Yavanna și Nienna sã-și foloseascã știința tãmãduitoare și sã vindece rãnile înveninate. Dar oricât a cântat Yavanna și oricâte lacrimi a vãrsat Nienna, n-au putut sã salveze copacii. Înainte sã se sfârșeascã, pe una din ramurile lui Telperion s-a deschis o ultimã floare argintie, iar Laurelin a rodit o poamã de aur, pe care Yavanna le-a cules cu grijã, Manwë le-a sfințit și le-a înmânat lui Aule, sã fie înflãcãratul Anar și blânda Isil, Soarele și Luna Pãmântului de Mijloc.
ªi deoarece Telperion fusese foarte iubit în Valinor, Yavanna a creat o copie a lui, un copãcel pe care valarii l-au numit Galathilion. El avea coaja albã, dar nu rãspândea nici un fel de luminã și a fost plantat într-o grãdinã aflatã la poalele turnului Ingwë, Mindon Eldaliéva, un far ce lumina pânã departe cețoasa mare.
Galathilion a avut mulți lãstari, care s-au rãspândit în Eldamar. Unul dintre ei a fost cel numit Celeborn, cel sãdit în Tol Eressëa. Din sãmânța lui a rãsãrit Nimloth, puietul care a fost dus de oameni în Númenor. El a constituit podoaba grãdinii regale din Armenelos, iar cronica Akallabeth amintește cã înflorea numai seara, iar mireasma florilor sale parfuma aerul nopții.
Apoi Sauron, slujitorul lui Morgoth, a fãurit Inelele Puterii. Nouã dintre ele au fost date regilor care-i cârmuiau pe oameni, șapte piticilor, trei elfilor, iar pe ultimul, Inelul Suveran fãurit în adâncul vulcanului Orodrúin, Sauron l-a pãstrat pestru sine. Înșelându-i pe regi, Seniorul Întunericului și-a construit fortãreața Barad-dûr în Mordor.
În vremea lui Ar-Gimilzôr, cel de-al 22-lea rege, arborele Nimloth n-a mai fost îngrijit și a început sã se usuce. Inziladûn, fiul sãu cel mare, ce a domnit sub numele elfesc de Tar-Palantir, a îndreptat aceastã stare de fapte. El a prevestit cã, atunci când Copacul Alb se va veșteji, șirul regilor din Númenor se va isprãvi.
Din pãcate, el a avut ca urmaș doar o fatã, care a cedat puterea uzurpatorului Ar-Pharazôn. Sauron a reușit sã-l amãgeascã pe noul rege și l-a câștigat de partea lui Melkor și al întunericului. Atunci i-a cerut sã-l taie pe Nimloth, dar Ar-Pharazôn n-a îndrãznit, deoarece se temea cã prevestirea predecesorului sãu se va împlini.
Așa prințul Isildur, fiul lui Elendil, unul dintre Devotații care au refuzat sã se supunã Rãului, a avut rãgazul sã se strecoare în curtea regalã din Armenelos și a reușit sã rupã un fruct. Gãrzile ce pãzeau Copacul Alb din ordinul lui Sauron l-au surprins pe cutezãtor și l-au rãnit grav, însã Isildur a reușit sã fugã și, cu mare greutate, a dus prețioasa poamã în Romenna, apoi a cãzut ca mort. Amandil a rãsãdit în secret sãmânța, iar în primãvara urmãtoare din ea a rãsãrit un lãstar, iar Isildur s-a ridicat vindecat din patul în care zãcuse pânã atunci fãrã conștiințã.
Sauron a înãlțat un templu negru dedicat lui Melkor în chiar centrul Armenelosului și în cele din urmã l-a convins pe Ar-Pharazôn sã cedeze, promițându-i cã va izgoni Moartea din lume, astfel cã Nimloth a fost tãiat, iar din lemnele sale a fost clãdit primul rug de jertfã înãlțat pentru slãvirea lui Melkor. Mai târziu, regele a atacat Valinorul, ca sã cucereascã viața eternã din mâinile Seniorilor din Apus. Númenor a fost scufundat în apele mãrii, iar Tãrâmurile Nemuritoare au fost îndepãrtate pentru totdeauna dintre hotarele acestei lumi.
Elendil și fiii sãi, Isildur și Anárion, au reușit sã scape de la Cãdere, deoarece plecaserã îmbarcați în nouã corãbii, purtând cu ei un vlãstar de Nimloth și cele ªapte Pietre Vãzãtoare (palantirii), daruri primite din partea eldarilor. Exilații au fost aruncați de furtunã pe țãrmul Pãmântului de Mijloc, unde au întemeiat regatele Arnor (în Nord) și Gondor (în Sud).
Faptele lor au fost perpetuate de cântece. În cartea a treia din „Stãpânul inelelor„, dupã ce forțele Binelui l-au învins pe vrãjitorul trãdãtor Saruman și l-au lãsat în turnul cel negru al Orthanc-ului, sub paza enților, oamenii-copaci cunoscuți și sub numele de „pãstori ai pãdurilor„, hobbitul Pippin îl aude pe vrãjitorul Gandalf îngânând un cântecel:
Corãbii-nalte și regi înalți
De trei ori trei
Ce-au adus din ținutul nãruit
Peste mãri vãlurite, ei?
ªapte stele, șapte pietre
ªi-un arbore înãlbit.
Elendil și fii sãi au întemeiat capitala Osgiliath și au construit turnurile din Minas Ithil și Minas Anort, cetate amintitã ca Minas Tirith în „Stãpânul inelelor„. La început, Isildur a plantat puiul de Nimloth, amintirea Albului Telperion, în curtea casei sale din Minas Ithil. Cu timpul, el a devenit blazonul casei regale din Gondor, semnul sãu fluturând pe steaguri.
În „Stãpânul inelelor„, diferite personaje îl amintesc ca simbol al regalitãții în țara din sudul Pãmântului de Mijloc. Când Frodo privește în oglinda Doamnei Galadriel (II.7), printre viziunile sale se numãrã și cea a unei oști ce poartã un stindard cu emblema unui copac alb, scãldate în soare, care rãpune corãbiile negre ale corsarilor. E steagul cusut de Arwen, fiica regelui elf Elrond, pentru iubitul ei Aragorn, flamurã pe care semnul Gondorului e înconjurat de cele ªapte stele și coroana lui Elendil (V.6).
Dupã bãtãlia de pe Câmpiile Pelennor, Legolas, prințul elf, îl numește pe Aragorn ca „Senior al Copacului Alb„. (V.9)
Faramir, fiul mai mic al majordomului Denethor II, îi mãrturisește hobbitului Frodo:
– Mi-aș dori sã vãd iar Arborele Alb în floare, la curțile regilor și sã revinã Cununa de Argint; iar Minas Tirith sã fie în pace… (IV.5)
Dar pacea este un bun greu de câștigat și ușor de stricat. La finele celui de-al Doilea Ev, umbra lui Sauron s-a întors în turnul negru al fortãreței din Barad-dûr și a atacat din nou. Elendil, domnul refugiat din Númenor, s-a aliat cu regele elf Gil-galad și l-au înfruntat pe Seniorul Întunericului la Dagorlad, apoi i-au asediat citadela, sub zidurile cãreia a pierit prințul Anárion. Ultima bãtãlie a fost teribilã, în luptã au cãzut atât Gil-galad cât și Elendil, dar Isildur a reușit sã-i taie degetul lui Sauron pe care stãtea Inelul Suveran și duhul Rãului a fost nevoit sã fugã.
Dupã victorie, Isildur a sãdit în Minas Anor (viitoarea Minas Tirith) un puiet al Copacului Alb, în amintirea fratelui sãu cãzut în luptã. El a refuzat sã distrugã Inelul Suveran, pe care l-a pierdut apoi în vreme ce a cãzut în Anduin, râul cel mare și a încercat sã-și scape pielea, fugind din fața orcilor care l-au sãgetat. În Prãpãdul de la Câmpiile Stânjeneilor au pierit și cei trei fii mai mari ai sãi.
Arborele din Minas Anor a supraviețuit pânã când regele Telemnar și copiii sãi au pierit secerați de Marea Molimã. Mai multe pãrți ale regatului au rãmas pustii, iar capitala Osgiliath a început sã decadã, lucru care a permis forțelor întunecate sã se întãreascã. Atunci regele Tarondor a mutat curtea regalã la Minas Anor, unde a adus un alt puiet al Copacului Alb și l-a plantat în Curtea Fântânii, unde, peste veacuri, hobbitul Pippin i-a zãrit trunchiul uscat, aplecat asupra unui havuz. (V.1)
Acest Copac Alb s-a uscat când Eärnur, fiul lui Eärnil, ultimul rege din Gondor, a acceptat provocarea Regelui-vrãjitor, nazgulul ce stãpânea Minas Morgul și s-a dus sã se dueleze cu el. Dar acolo a fost prins, dus în turnul torturilor și nimeni nu l-a mai vãzut vreodatã. ªirul regilor s-a întrerupt, iar țara Gondorului a fost guvernatã vreme de secole de Majordomi.
Dupã Rãzboiul Inelului și înfrângerea lui Sauron, prințul Aragorn a fost încoronat ca rege sub numele de Elessar. Dupã ceremonie, vrãjitorul Gandalf l-a dus într-o noapte pe muntele Mindolluin și au urcat pe o potecã unde doar regilor le era îngãduit sã umble. Au urcat pânã sub crestele înzãpezite. Aici, „în chiar locul unde începea zãpada creștea un puiet, nu mai înalt de trei picioare; îi dãduserã frunze noi, lungi, mlãdii, întunecate în partea de sus și argintii dedesubt, iar coroana firavã încã purta câteva flori ale cãror petale albe strãluceau precum omãtul în lumina Soarelui„. Era un vlãstar din Cel mai Bãtrân Copac. (VI.5)
Arborele veștejit din Minas Tirith a fost smuls, cu multã venerație, din rãdãcini și lãsat sã se odihneascã, iar în locul sãu a fost plantat vlãstarul gãsit de Aragorn. Când hobbitul Frodo, Purtãtorul Inelului, s-a dus sã-și i-a rãmas bun de la rege, l-a gãsit șezând lângã fântânã împreunã cu Arwen, regina sa, care cânta un cântec din Valinor, iar Copacul Alb creștea și înflorea alãturi.
Nu se știe nimic despre soarta acestui arbore și a urmașilor sãi în cel de-al Patrulea Ev.
22/06/2013 la 4:17 pm
Tolkien m-a emotionat de cand ma stiu. Cand ii citeam cartile ii credeam fiecare cuvant, fiecare fraza, fiecare univers si fiecare mitologie in parte. Ma gandeam cum oare a putut crea asa ceva doar intr-o viata de om. Frumusetea si veridicitatea operei sale sunt de neegalat. Si de asta m-am apucat sa scriu si sa ma documentez. Aici este un articol despre mythopoeia sa – un labirint verde despre povesti de mult apuse – http://mythologica.ro/mythopoeia/