Györfi-Deák György

C.S. Lewis

[…] Pornind pe urmele lui Tolkien, pe filiera traducerilor maghiare, am dat peste prietenul sãu, Clive Staples Lewis, un irlandez care s-a folosit de science-fiction ca sã promoveze idealul moral creștin. Brusc, mi-am adus aminte de scrierile lui I. C. Vissarion, creatorul basmului S.F. românesc, un autor prezentat pe larg în Pro-Scris 9-10, care de asemenea a îmbinat credința în dreapta judecatã a lui Dumnezeu cu nãdejdea în puterea științei („totul e posibil, în anumite condițiuni„).

Ani de-a rândul, literatura S.F. a fost socotitã drept un instrument de bazã pentru educarea ateistã a tineretului. În mod paradoxal, Editura Politicã a scos în anii ’80 o serie de antologii, printre care și una de acest profil, volum ce cuprindea povestiri care nu puneau defel în discuție credința, ci mai degrabã urmãrile fanatismului și ale bigotismului religios; lucruri pe care, de altfel, au trebuit sã le înfrunte toți profeții, indiferent de religia propovãduitã.

John Ronald Reuel Tolkien, în amplul sãu eseu „On Fairy Stories” [din care s-au publicat pe acest blog fragmentele „Fantezia” și „Epilog”, nota red. tolkien.ro] susține cã întrucât a fost creat „dupã chipul și asemãnarea Creatorului„, omul este el însuși un creator, un creator secundar, de mai micã importanțã, capabil sã genereze lumi imaginare, care devin viabile doar în mãsura în care ele induc în iubitorul de artã acea participare sufleteascã pe care profesorul englez o numește „credințã secundarã„. Da, demonstreazã Tolkien, pentru a construi prin fantezie un alt univers și a-i da viațã, e nevoie de credințã.

Peste aceastã problemã a dat și filozofia marxistã, în numele cãreia s-a încercat îndepãrtarea maselor de religie, citându-se greșit o frazã a lui Marx, în care se spunea cã „religia constituie opiul popoarelor„. Dar în vremea respectivã, opiul nu era folosit pentru producerea unor stãri de grație, pentru îmbãtarea simțurilor, ci drept analgezic. „Laudanum„-ul, tinctura de opiu, era un medicament foarte scump pentru calmarea durerilor, pe care oamenii din popor nu și-l puteau permite, de aceea ei apelau la Dumnezeu sã le aline suferințele. Însuși marxismul, în forma promovatã de revoluția bolșevicã, cuprindea elemente mesianice, credința în faptul cã binele adus de comunism va învinge rãul produs de capitalism și oamenii vor trãi mai bine într-un viitor luminos, în care fiecãruia i se va lua dupã puteri și i se va da dupã nevoi.

Destrãmarea acestui vis frumos, în care n-au crezut doar pãrinții noștri, ci și intelectuali de marcã de pe tot cuprinsul globului, s-a produs violent, adãugând noi dureri celor pe care susținea cã le alinã. Poate nu întâmplãtor, perioada comunistã a favorizat apariția celor mai cutremurãtoare distopii, începând cu Zamiatin (Noi, 1922), continuând cu Huxley (Minunata lume nouã, 1932), Orwell (O mie nouã sute optzeci și patru, 1949), Bradbury (451 grade Fahrenheit)…

S-ar pãrea cã între cunoașterea viitorului și credințã ar existã o relație de proporționalitate inversã: cu cât omul ar afla mai multe despre ceea ce urmeazã sã i se întâmple, cu atât el ar trebui sã fie mai necredincios. Se pot aduce însã suficiente exemple cã lucrurile nu stau așa: de multe ori, oamenii, deși știau ce-i așteaptã, au ales de bunã voie sã se sacrifice crezând ca urmașii lor o vor duce mai bine. ªi-apoi, legile naturii, relațiile care pot fi definite și descrise matematic, opereazã cu mãrimi cantitative. Cum sã stabilești o legãturã între cognoscibilitate și sentimentul religios, câtã vreme nu s-a inventat încã aparatul care permite cântãrirea cantitãții de credințã din sufletul omului?

Presupunerile pe care și le face oricare persoanã când ajunge într-un punct de rãscruce, unde tare bine i-ar prinde sã cunoascã ce s-ar întâmpla dacã ar lua-o într-o parte sau alta (și câte astfel de situații apar într-o viațã de om!), pot conduce spre o supunere prost-înțeleasã, spre acceptarea unei soluții de minimã rezistențã, dar pot constitui și o rațiune pentru rãzvrãtire, pentru a rezista în fața unor presiuni menite sã dezumanizeze omul și sã și-l aserveascã. Menirea literaturii e sã evidențieze faptul cã, în astfel de situații, rolul hotãrâtor îl are ceea ce este în sufletul omului.

Credința reprezintã înainte de toate legãtura directã între om și Creator, fie el Dumnezeu ori doar un artist înzestrat cu har. Geneza, de orice naturã sau mãrime ar fi ea, ordoneazã haosul și umple neantul, stabilește ceea ce Tolkien numește atât de sugestiv „interconexiunile ascunse ale realitãții„, valabilitãți universale care se reveleazã în timp omului, legitãțile pe baza cãrora funcționeazã lumea. Omul poate alege sã le respecte și sã tragã foloase de pe urma lor sau sã le ignore și, încetul cu încetul sã-și piardã sufletul, ființa și rațiunea de a exista.

Literatura de anticipație creeazã lumi secundare, universuri paralele, unde acționeazã legitãți stranii, tocmai pentru a transmite cititorului rațiuni și sentimente menite sã-l ajute în perceperea realitãții. Din nesupuneri și presupuneri, science-fiction-ul genereazã transpuneri, oferind cititorului o dimensiune în plus, o vedere din înãlțime, ce genereazã „vertijul intelectual„, „the sense of wonder„, „minunarea” rudã bunã cu credința, cu extazul mistic, cu starea de iluminare. La urma urmei, acesta este rostul adevãratei arte, sã-l reuneascã pe om cu Dumnezeu.

Articol publicat pentru prima datã în revista electronicã Proscris, nr. 13-14, 2002