Capitol din cartea lui Robert Lazu, „Lumea Lui Tolkien”, apãrutã (a doua ediție) la Editura Galaxia Gutenberg

O întrebare…

De ce ne plac povestile lui Tolkien? Însotindu-ne de la primele rânduri ale cartii noastre pâna la cele din urma pagini ale ei, acesta întrebare i-a framântat pe toti cei care au dedicat, la rândul lor, carti, studii si eseuri Lumii de Mijloc. Pâna si unii dintre orgoliosii critici, care minimalizeaza valoarea autorului britanic considerându-l un scriitor „neserios”, care se îndeletniceste cu basme de adormit copiii (sau adultii, dupa caz), nu si-au putut reprima curiozitatea atunci când trilogia The Lord of the Rings a fost declarata cel mai citit roman al secolului XX. Cum e posibil? s-au întrebat si se întreaba ei si acum.

Un scriitor de povesti, fie el si profesor la Oxford, sa fie cel mai influent autor al secolului XX? Ce facem cu Hesse, Joyce, Kafka, Hemingway, Marquez si înca cu atâtia altii despre care se credea ca sunt cei mai buni, cei mai cititi, cei mai iubiti cetateni ai Republicii literelor? De ce le plac cititorilor povestile lui Tolkien? Întrebarea ramâne, în continuare, mult dezbatuta. La rândul lor, aspirantii la renumele de scriitor si la celebritatea pe care acesta o poate aduce, au întors pe toate fetele chestiunea, dornici sa gaseasca „cheia succesului”, „reteta” care i-a adus lui Tolkien celebritatea. Cu toate eforturile lor, ei nu reusesc sa para mai mult decât sunt: liliputani minusculi ce încearca sa se urce pe umerii uriasului adormit, J.R.R. Tolkien.

Începând cu epoca clasica a culturii grecesti, miturile antichitatii au cunoscut un proces de erodare si depreciere prin critica demitologizanta savârsita de Parintii Bisericii.

În contextul culturii europene, „miturile” Noului Testament le-au înlocuit treptat, treptat pe cele pagâne. Ultimele secole, când metoda pozitivista (nu pozitiva!) istorica-critica a subminat, cu largul concurs al anumitor exegeti protestanti, Revelatia crestina pastrata între paginile Sfintelor Scripturi, sunt si ele marcate de tendinta îngrijoratoare de a „demitologiza” Biblia. Cuprinse de o criza religioasa nemaiîntâlnita, generatiile de azi, lipsite de un centru metafizic al existentei, sunt mai avide ca niciodata de mit, de istorii sacre. Se pare ca setea de mit creste direct proportional cu îndepartarea oamenilor „recenti” de învatatura crestina, singura Revelatie divina, deplina si adevarata ce le-a fost daruita. Pe fondul acestui vid de sens, de credinta, de religie au activat membrii grupului „The Inklings”, între care au stralucit J.R.R. Tolkien si C.S. Lewis. Ei au intuit perfect nevoie de mit a omului modern, intuitie ce a stat, apoi, la originea atât a povestilor lui Tolkien cât si a Cronicilor din Narnia create de prietenul sau, Lewis.

…si un raspuns

Oamenii nu pot trai fara povesti „adevarate”, fara mituri, fara texte sacre. Iata care ar fi, spus pe nerasuflate, raspunsul nostru. În timp ce unora le va parea, neîndoielnic, prea simplist, altora le va parea ininteligibil. Explicatiile pe care le vom furniza, clarificându-l, ascund o alta afirmatie care, probabil, va nedumeri toti cititorii: „tesuti” din povesti, oamenii dau întâietate acelor autori care-i ajuta, cât mai bine, sa-si reaminteasca povestea esentiala, camuflata în anonimitatea vietilor lor cenusii. Acesta este, cu adevarat, secretul lui Tolkien (daca a avut, într-adevar, vreunul). Sa încercam a-i deslusi tâlcul.

Citind povestile tolkien-iene, personajele cu care suntem invitati, cu precadere, sa ne identificam sunt hobbitii. De altminteri doar conditia acestora ne este cu adevarat cunoscuta. Nici traiul si viata maiestuosilor, nemuritorilor elfi, nici asprimea si maretia traiului unor seniori precum Aragorn sau Theoden, nici întelepciunea unor sacerdoti ca si Gandalf nu ne sunt familiare. În schimb micii hobbiti, cu care Tolkien însusi se identifica bucuros, detin toate acele trasaturi pe care oricare dintre noi, cititorii, am fi bucurosi sa le avem: harnici si disciplinati, iubitori de confort, distractii si trai tihnit, bucurosi de prieteni, prudenti si rezervati când vine vorba de aventuri nesabuite, întelepti, curajosi si dârzi întru slujirea unei cauze marete. Pe scurt, niste suflete nobile ascunse sub masca umorului si a bonomiei. Asa cum ne-am dori (si am putea) si noi sa fim. Ceea ce ne ofera însa identificarea cu hobbitii-eroi, calauzele noastre prin „lumea lui Tolkien”, este o constiinta superioara asupra sensului vietii. La început nedeslusita si confuza, aceasta constiinta „se coace”, creste pe masura ce aventurile se deruleaza si capata sens. Totul începe însa cu Marea surpriza…

„Printr-o întâmplare ciudata, într-o dimineata de demult, în linistea lumii, pe vremea când zgomotul era mai mic si verdeata mai abundenta, iar numarul hobbitilor si prosperitatea lor erau înca destul de mari, în timp ce Bilbo Baggins statea la usa casei lui, dupa ceaiul de dimineata, tragând dintr-o pipa uriasa de lemn care îi ajungea pâna aproape de degetele de la picioare, acoperite cu par (frumos periat), trecu pe acolo Gandalf. Gandalf!”

(O poveste cu un hobbit, Bucuresti, Editura Ion Creanga, 1975, p. 11).

Nu atât prima întâlnire cu Gandalf reprezinta surpriza care a declansat Aventura. Ci a doua, în care lui Gandalf i s-au alaturat nici mai mult nici mai putin decât treisprezece gnomi, ale caror istorii de demult au reusit sa-l uimeasca pe Bilbo. Abia acum, dupa consumarea primelor momente ale istoricei întâlniri cu Gandalf, Thorin si „compania”, unchiul lui Frodo avea sa-si puna prima întrebare cu adevarat importanta, anume „daca nu-i patrunsese o aventura, dintr-acelea fioroase, drept în casa” (17, p. 21). Ghicise. Se întâlnise cu o poveste incredibila, dintr-acelea cu zmei, printi si comori pierdute si apoi regasite, care ea însasi nu era decât o frântura din Marea Poveste. Însa nu Bilbo va deslusi cel mai mult din sensul povestii, a aventurii în care fusese absorbit. Abia nepotul sau, Frodo, si înteleptul Sam Gamgee vor reusi sa desluseasca sensul ei superior. Ceea ce pare paradoxal e faptul ca ei însisi se privesc ca pe niste personaje ale povestii, fiind totodata în afara ei, simpli spectatori, oferind cititorului prilejul unei identificari depline cu interogatiile lor. Si asta exact în miezul aventurii, atunci când sunt deja în proximitatea infernalului Mordor, într-un fragment memorabil pe care ne face placere sa va oferim prilejul sa-l recititi, în întregime, alaturi de noi:

„– (…) Caci, daca ma gândesc bine, ne aflam în aceeasi poveste. Ea continua. Oare marile povesti nu se sfârsesc niciodata?
– Nu, ca povesti nu se sfârsesc, zise Frodo. Dar cei din cuprinsul lor vin si pleaca, atunci când îsi termina rolul. Si-al nostru o sa se sfârseasca, mai devreme sau mai târziu.
– Atunci, o sa putem si noi sa ne tragem sufletul si sa dormim, spuse Sam, râzând amar. Caci eu chiar asta vroiam sa zic, domnu’ Frodo, sa ma odihnesc, sa dorm si sa ma trezesc dimineata ca sa lucrez în gradina. Ma tem ca la asta mi-e gândul mereu. Planurile mari si însemnate nu-s de mine. Totusi, oare-om fi vreodata si noi pusi în cântari si în povesti?
Bineînteles, ne aflam într-o poveste. Dar eu ma întreb daca ea va fi pusa în vorbe; stiti dumneavoastra, ca sa fie povestita la gura sobei sau citita dintr-o carte mare, scrisa cu litere rosii si negre, peste ani si ani. Iar oamenii sa spuna: „Ia s-auzim despre cum a fost Frodo si cu Inelul!” Si apoi: „Da, asta-i una dintre povestile cele mai frumoase. Frodo a fost foarte viteaz, nu-i asa, tata?”. „Da, baiete, cel mai vestit dintre hobbiti; si asta spune totul.”
– Spune mai mult decât trebuie, râse Frodo, limpede, din tot sufletul.
Un asemenea râs nu mai rasunase prin locurile acelea de la venirea lui Sauron pe Pamântul de Mijloc. Deodata, lui Sam i se paru ca toate pietrele ascultau, iar stâncile înalte se plecau peste ei. Dar Frodo nu le lua în seama; râse iar.
– Stii, Sam, zise el, când te-ascult ma bucur, de parca povestea ar fi fost scrisa deja. Dar ai uitat unul dintre personajele importante: Sam cel Întelept, inima cutezatoare. „Mai povesteste-mi de Sam, taticule! De ce nu scrie mai mult despre cum vorbea? E partea cea mai buna, ma face sa râd. Iar Frodo nu s-ar fi descurcat fara Sam, nu-i asa taticule?”
– Domnu’ Frodo, zise Sam; acu’ nu se cade sa va bateti joc. Eu am vorbit serios.
– Si eu la fel, spuse Frodo. Si eu la fel. Am cam luat-o razna. Tu si cu mine, Sam, suntem înca întepeniti în cel mai rau loc din poveste si nu m-as mira ca la partea aceasta sa se zica: „Închide cartea, taticule; nu vrem sa mai citesti.”
– Poate, spuse Sam; dar eu, unu’, n-as zice una ca asta. Din marile povesti fac parte tot felul de fapte duse la bun sfârsit”

(Cele doua turnuri: fiind a doua parte a trilogiei Stapânul inelelor, Bucuresti, Editura RAO, 2000, pp. 402-403).

Întelegând ca marea si unica Poveste adevarata nu se sfârseste niciodata, Frodo si Sam ne prilejuiesc deslusirea unuia dintre gândurile cele mai profunde ale creatorului lor, J.R.R. Tolkien. Toate vietile noastre, ale cititorilor, sunt fragmente ale unei mari Povesti cu un (posibil) final fericit. Aceasta meditatie este reluata, fulgurant, o singura data, spre capatul aventurii celor doi eroi:

„Se oprira; si Sam mângâie mâna stapânului sau, pe care înca o mai tinea în a sa. Ofta.
– În ce poveste grozava ne-am bagat, domnu’ Frodo, ce ziceti? spuse el. Ce n-as da sa o aud povestita de cineva. Credeti oare ca o sa se spuna ceva de soiul asta: Si acum începe povestea lui Frodo cel cu Noua Degete si Inelul Osândei? Si-atunci toti or sa taca, asa cum am tacut noi în Vâlceau Despicata, când ne-au spus povestea lui Beren Ciungul si Nestemata cea Mare. Ce mi-ar placea s-o aud! Si ma-ntreb cum o sa fie mai departe, dupa partea cu noi.”

(Întoarcerea regelui: fiind a treia parte a trilogiei Stapânul inelelor, Bucuresti, Editura RAO, 2001, p. 324).

Ca si Bilbo, Frodo, Sam, Aragorn, Gandalf si câte si mai câte personaje de basm, traim într-o poveste. Povestea Creatorului si a creaturilor zamislite de El. Povestea creatiei celei bune dintru început, povestea caderii îngerilor razvratiti urmata de cea a oamenilor si a luptei lor neîncetate spre a redobândi comoara pierduta. Numindu-l pe Dumnezeul traditiei iudeo-crestine fie „Marele Autor” al creatiei (scrisoare catre W.H. Auden, 7 iunie 1955, 14, p. 215), fie „Artistul si Autorul suprem al Realitatii” (scrisoare catre Christopher Tolkien, 7-8 noiembrie 1944, 14, p. 101), Tolkien afirma ca „Scriitorul Povestii nu este unul dintre noi” (epistola catre Miss J. Burn, 26 iulie 1956, 14, p. 252). Creând lumea prin Cuvânt, Dumnezeu o sustine în acelasi mod, tinând în existenta tot ceea-ce-este prin forta generatoare a Verbului Sau divin. Având un final fericit, cea mai înalta forma a povestilor cu zâne, numita de Tolkien „eucatastrofa”, se confunda, de fapt, cu Evanghelia Mântuitorului Isus Cristos (16, p. 153). Ea ofera bucurie, consolare, evadare, dar, mai presus de toate, întelegerea sensului vietii. Iata de ce-l iubim pe Tolkien, iata de ce iubim povestile sale: pentru ca simtim ca are dreptate. Intuim ca totul se poate sfârsi cu bine, ca totul se poate încheia cu un final fericit. Nu despre un asemenea final fericit si absolut neasteptat ne-a vorbit Mântuitorul Cristos? Despre Învierea întru viata vesnica? Despre „tinerete fara de batrânete si viata fara de moarte”?

„Evanghelia n-a abrogat legendele; le-a sfintit, mai ales în ceea ce priveste ‘finalurile fericite’. Crestinul mai are de muncit, cu mintea si cu trupul, de suferit, de sperat si de murit; însa acum poate pricepe ca toate înclinatiile si facultatile sale au un rost si pot fi rascumparate. Atât de mare este generozitatea îmbelsugata cu care a fost tratat încât acum poate cuteza sa ghiceasca, pe drept, ca prin Fantezie poate contribui la exfolierea si îmbogatirea multipla a creatiei. Toate povestile se pot împlini; si totusi, la sfârsit, rascumparate, vor fi asemenea si neasemenea cu formele pe care noi li le impregnam precum Omul, mântuit si el în cele din urma, va fi asemanator si neasemanator cu cel cazut pe care îl cunoastem.”

(The Monsters and the Critics and Other Essays, editie îngrijita de Christopher
Tolkien, George Allen & Unwin, London, 1983, pp. 156-157).

Nu exista nici o alta “reteta” mai îndreptatita sa explice succesul nemaivazut al romanelor lui Tolkien decât convingerea sa profunda, de inspiratie crestina, ca totul se poate sfârsi cu bine, ca Dumnezeu ne-a rezervat o surpriza demna de maretia creatiei Sale. Aceasta Poveste, despre creatie si cadere, despre pacate si virtuti, despre primejdii si despre bucuria de la sfârsitul lumii, e unica cheie ce ne poate deschide usile operelor tolkien-iene. E drept însa, ca în regulamentul ei de utilizare exista o conditie ce trebuie asumata, fara de care nu poate fi folosita: credinta. În lipsa acesteia nimeni si nimic nu poate lamuri farmecul pe care-l exercita asupra noastra basmele lui J.R.R. Tolkien. Ca sa fim bine întelesi, sa spunem raspicat despre ce credinta e vorba: aceea în viata vesnica, însotita, firesc, de convingerea ca omul e cu adevarat nemuritor. Dar poate ca unii dintre dumneavoastra v-ati îndoit si va îndoiti de aceste adevaruri în care Tolkien a crezut toata viata sa cu tarie; poate ca pentru dumneavoastra par desuete, imposibil de sustinut si argumentat, nedemne de crezut. Încercati totusi, macar pentru o clipa, doar atât: sa va imaginati ca ele sunt adevarate, ca, într-adevar, exista undeva, în “ceruri”, o lume mult mai buna si frumoasa decât cea pe care o cunoastem acum. O lume a vietii vesnice, o lume asemanatoare cu Comitatul poznasilor hobbiti sau cu minunata Vâlcea despicata unde se pot asculta cele mai frumoase cântece si povesti din toate timpurile, o lume a bucuriei si a luminii fara de pata. Nu ar fi o lume cu adevarat grozava?