Mihai Sârbu

lewis-and-tolkien1Aportul decisiv pe care l-a avut Tolkien la conversiunea lui C. S. Lewis la creștinism este binecunoscut. Ceea ce, însã, se menționeazã mai rar este faptul cã discuția ce a precipitat întoarcerea lui Lewis la Hristos a avut ca temã miturile pãgâne. Acesta le nega orice valoare de adevãr, numindu-le minciuni poleite cu argint, pe când prietenul sãu insista pe faptul cã aceste mituri sunt purtãtoare de cunoaștere autenticã. Cum de o astfel de dezbatere a putut provoca o conversiune la creștinism? Cred cã este util sã aprofundãm puțin aceastã temã, din mai multe motive. În primul rând, ea ne va forța sã vedem lucrurile dintr-o perspectivã nouã: creștinism și pãgânism nu sunt douã realitãți antagonice, așa cum ne-am obișnuit sã credem. Mãturând pãgânismul sub preș noi creștinii am pierdut enorm (vom vedea și ce anume). Un alt motiv ar fi acela al naturii operei lui Tolkien, în care pãgânismul și creștinismul se întâlnesc într-o sintezã ce valorizeazã ce e mai bun în ambele. Acest episod l-a provocat sã scrie un poem intitulat Mythopoeia, în care avem cea mai clarã formulare a convingerilor sale privind valoare miturilor, inclusiv a mitului țesut de el însuși. Putem vedea în acest fel cã universul mitic creat de el nu este nici unul eminamente creștin, așa cum mulți apologeți se grãbesc sã îl categoriseascã și nici unul (neo)pãgân, cum îi place sã creadã la o grãmadã de lume. În sfârșit, un al treilea motiv ar fi cel pe care l-am discutat deja în precedențã, respectiv cea a gradului de realitate a lumii romancierului englez.

Am vãzut cã Tolkien credea în realitatea lumii pe care a înfãțișat-o, considerându-se mai degrabã un cronicar decât un creator ex nihilo. De asemenea, am vãzut cã, din perspectiva tradiției platonice, aceastã pretenție este cât se poate de justificatã. Arda este o lume realã, chiar dacã nu în același sens ca și lumea noastrã empiricã. Și am mai vãzut cã negarea realitãții unei lumi precum aceasta ține de o anumitã filozofie, care neagã caracterul de facultate cognitivã imaginației, o filozofie tipic modernã. De data aceasta vom vedea în ce termeni s-a exprimat Tolkien însuși, în mediul intelectual (și spiritual – a nu se face confuzie între cele douã) de care a aparținut, alãturi de C. S. Lewis, Owen Barfield, Charles Williams și ceilalți din cercul Inklings.

Lewis și-a pierdut credința de tânãr, dacã a avut vreodatã credințã în sensul adevãrat al termenului și nu doar un atașament automat fațã de niște idei religioase ale mediului din care fãcea parte. A ajuns destul de repede un ateist sadea, adicã dintre aceea care nu credeau în Dumnezeu, și Îl desconsiderau pentru presupusa Sa cruzime, nedreptate… mã rog, știți placa. Maturizându-se cu timpul, a ajuns la concluzia cã trebuie sã existe, totuși, un temei ultim al lucrurilor, pentru cã altfel orice fel de judecatã de valoare este lipsitã de sens. Acest temei ultim nu și-l închipuia drept un Dumnezeu personal, ci mai degrabã ca un fel de realitate ultimã, în sens filozofic. Acesta a fost momentul, în evoluția gândirii sale, în care discuția de care am pomenit a avut loc. Dar de ce o discuție despre mituri?

Când era copil Lewis a gãsit într-un volum de versuri de Longfellow o hârtiuțã pe care scria: „Am auzit o voce care striga / Balder cel frumos / este mort, este mort”. Referința este la mitul morții fiului lui Odin, Baldr (sau Balder), la instigarea invidiosului Loki. Acest zeu va învia dupã Ragnarökr, și viitoarea erã va fi sub semnul sãu, așa cum era noastrã se aflã sub cea al lui Odin. Atunci încã nu știa ce vor sã spunã aceste cuvinte, dar ele i-au provocat o trãire intensã, un sentiment al tãrâmurilor vaste ale nordului. Dragostea pentru aceastã lume mitologicã nu l-a mai pãrãsit niciodatã de-a lungul vieții sale.

Prietenia dintre J. R. R. Tolkien și C. S. Lewis a pornit de la dragostea lor comunã pentru miturile nordului germanic. În ciuda unui debut dificil al relației lor, legatã de personalitãți și convingeri atât de diferite, aceastã pasiune i-a apropiat, mai ales în cadrul unui cerc de lecturã inițiat de primul, numit Coalbiters (mușcãtorii din cãrbune). În cadrul acestui cerc se citeau saga islandeze și legende scandinave în limba originarã, iar numele se referã la cei care, demult, se strângeau în timpul iernii nordice în jurul focului, ca sã-și împãrtãșeascã povestiri. Acestui cerc de lecturã i-a urmat un altul, intitulat Inklings, în cadrul cãruia participanții citeau din propriile scrieri nepublicate, spre a fi criticate de ceilalți. Inițiativa i-a aparținut, de data aceasta lui Lewis, care era animatorul întregului grup.

birdandbabyThe Hobbit și Lord of the Rings (sau The new Hobbit, cum era cunoscut la momentul respectiv) au fost citite pentru prima datã aici. Cercul de lecturã inițiat de Lewis a fost decisiv pentru opera lui Tolkien, care nu era foarte convins cã meritã efortul sã meargã înainte cu LOTR, având nevoie constant de îmbãrbãtare, pe care ceilalți – în special Lewis și Charles Williams – i-au oferit-o cu un entuziasm zgomotos și susținut de-a lungul anilor. (In imagine, pub-ul The Eaqle and the Child, unde se intalneau The Inklings)

Din grupul Inklings a fãcut parte și antroposoful Owen Barfield. Având în vedere convingerile lui lucrãrile sale sunt pãtrunse de influența lui Rudolf Steiner. De altfel, Barfield nu a fost singurul dintre Inklings a cãrui formație intelectualã a provenit din medii ocultiste. (Antroposofia steinerianã este profund pãtrunsã de teoriile Societãții Teosofice a doamnei H. Blavatsky, organizație ce a fost unul din principalii actori ai renașterii ocultiste din secolul XIX.) Charles Williams a fost la un moment dat membru al Hermetic Order of the Golden Dawn, inițiat chiar de A. E. White, și unde a avut ocazia sã-l cunoascã personal și pe W. B. Yeats, un alt scriitor profund influențat de ocultism. Adam Fox remarca, pe nedrept însã, cã Atât Lewis cât și Tolkien și Williams aveau o tendințã spre ocult, într-un fel[1]. Confuzia este de înțeles dacã ne gândim cã ocultismul a reprezentat (și reprezintã încã) o încercare de revalorizare a imaginației ca facultate de cunoaștere, fiind astfel o verigã într-un lanț ce coboarã în timp pânã la platonismul autentic. Pe de altã parte, Lewis, dar mai ales Tolkien, încearcã ceva similar. Avem de-a face cu douã abordãri înrudite, ce se hrãnesc de la același izvor comun platonic. Este adevãrat, însã, cã aceastã convergențã a fãcut posibilã transmiterea unor influențe dintr-o parte în cealaltã. Concret, dinspre Barfield spre Tolkien și apoi spre Lewis.

eagle-and-the-child-rabbit-room(In imagine, locul de intalnire pentru The Inklings din pub-ul lor preferat) La puțin timp dupã publicarea volumului Poetic Diction al lui Barfield în 1928, Lewis îi relata acestuia ceva ce îi mãrturisise Tolkien. Acesta din urmã i-a spus lui Lewis cã ideea vechii unitãți semantice, formulatã în lucrarea lui Barfield, i-a schimbat întreaga perspectivã[2]. Despre ce este vorba? Potrivit teoriei din Poetic Diction, în vechime nu exista o diferențã între sensurile proprii și cele metaforice ale cuvintelor. De exemplu, termenul latin spiritus, sau cel grec pneuma, poate fi tradus în limbi moderne drept „spirit”, „suflare” sau „vânt”. Însã în vechime aceste sensuri nu erau distincte. Pentru oamenii arhaici spiritul era suflarea vieții, iar vântul era suflarea unui zeu. Distincțiile sunt recente și din cauza lor suntem nevoiți sã folosim termeni diferiți pentru a traduce aceste cuvinte, în funcție de context. De asemenea, termenul grec logos însemna cuvânt sau rânduialã, dar astãzi traducem prin „cuvânt” și pierdem conotații importante ale logosului, așa cum este el prezentat în Evanghelie. De altfel, limba românã pãstreazã un termen cu sensuri diferite, care ilustreazã foarte bine aceastã stare: termenul „rost”. Rostul unui lucru se referã la rațiunea sa de a fi, adicã la logosul sãu. Însã rostul a ceva este ceva „rostit” pentru acel ceva. Cuvânt, rațiune și destin(ație) sunt toate cuprinse în termenul rost/rostire.

Asta înseamnã cã pentru omul arhaic nu exista o distincție între ceea ce este concret și ceea ce este mitic. Astfel de distincții au apãrut în urma unor cezuri, ce au separat ceea ce înainte fusese unit într-un tot coerent.

Tolkien și Hugo Dyson au fost invitați la cinã de Lewis pentru seara de 19 septembrie 1931. Dupã cinã au ieșit la o plimbare. În cursul discuției Lewis a spus, despre mituri, cã acestea sunt minciuni, și de aceea lipsite de valoare, chiar dacã sunt poleite cu argint (lies and therefore worthless, even though breathed through silver). Tolkien a reacționat prompt: „Nu! Nu sunt minciuni”. Lewis își amintește mai târziu cã tocmai în acel moment un vânt puternic a început sã miște frunzele, aruncând multe la pãmânt, și toți trei și-au ținut suflarea pentru câteva clipe[3]. Apoi Tolkien a început din nou sã vorbeascã, amintindu-i cã el ia copacii drept copaci și stelele drept stele. Dar asta nu era la fel pentru cei care au dat nume acestor lucruri. Pentru ei cerul era o pânzã de cort împodobitã cu nestemate, iar pãmântul era pântecul din care au ieșit toate câte sunt. Pentru ei creația era țesutã întru mituri și rânduitã de zâne (myth-woven and elf-patterned). Însã Lewis i-a atras atenția cã asta nu rãspunde problemei ridicate de el.

Tolkien a reluat spunând cã omul nu este, în ultimã instanțã, un mincinos. Adevãrurile pe care le formuleazã în concepte și idei provin de la Dumnezeu. Lewis ajunsese deja sã accepte cã existã un temei ultim pentru ceea ce existã, chiar dacã nu credea într-un Dumnezeu precum cel creștin, deci era de acord cu aceastã afirmație. Însã, a continuat prietenul sãu, dacã existã un temei ultim pentru adevãrurile conceptuale și pentru ideile abstracte formulate de intelectul uman, atunci și miturile țesute de imaginația umanã trebuie sã provinã din același loc, deci și miturile vor avea o valoare de adevãr, alãturi de gândirea raționalã. De aceea, miturile pãgâne nu sunt doar niște minciuni, ci poartã mereu o mãsurã de adevãr.

Într-o scrisoare nedatatã, dar scrisã probabil în 1951, Tolkien ne spune astfel despre propria operã și despre mituri în general:

Aceste povești sunt „noi”, ele nu izvorãsc direct din alte mituri și legende, dar conțin, inevitabil, o mãsurã apreciabilã de motive și elemente vechi și larg rãspândite. În fond, am convingerea cã legendele și miturile sunt plãmãdite în general din „adevãr” și, într-adevãr oferã aspecte ale sale ce nu pot fi surprinse decât în acest mod[4].

Pentru Lewis și creștinismul avea aceeași valoare ca miturile pãgâne. Deci, care ar fi conexiunea între cele douã? Cum se fãcuse deja foarte târziu au intrat din nou în camera gazdei. Acolo Tolkien a încercat sã îl convingã de adevãrul creștinismului cu urmãtorul argument, derivat din ceea ce tocmai spusese. Miturile pãgâne s-au nãscut prin lucrarea lui Dumnezeu prin intermediul imaginației poeților. Asta le garanteazã valoarea de adevãr. Însã în ce privește un „mit” precum cel al creștinismului, Dumnezeu a lucrat direct și nemediat în istorie. El a spus același lucru în istorie pe care l-a spus înainte prin poeții pãgâni sub forma unor mituri, același adevãr. Deci, se întreba Lewis, moartea și învierea lui Hristos este aceeași poveste ca și cea a morții și învierii zeilor pãgâni? Da, i-a rãspuns Tolkien, cu urmãtoarea diferențã crucialã: moartea și învierea Domnului au avut loc concret în istorie, și nu doar într-un timp mitic, în afara istoriei. De asemenea, în cazul miturilor, Dumnezeu lucreazã prin cauze secundare, prin intermediul imaginației poeților. În ce privește Evanghelia, El lucreazã direct și nemediat.

magdalen-college-oxford

(In imagine, Magdalen College, Oxford, unde a avut loc discutia)

Aici Tolkien a fost nevoit sã își ia rãmas bun de la prietenii sãi, fiind deja ora 3 noaptea (eu însumi scriu acest text la 2 fãrã ceva), iar Lewis a rãmas sã discute mai departe cu Dyson. Au fost atât de prinși de acest subiect, încât au ajuns sã se culce doar la 4 dimineața. Câteva zile mai târziu îi scria prietenului sãu din copilãrie, Arthur Greeves: „Tocmai am trecut de la a crede în Dumnezeu la a crede în Hristos – în creștinism. Voi încerca sã explic altã datã. Discuția mea lungã cu Dyson și Tolkien are mult de-a face cu asta”[5]

Opt ani mai târziu Lewis scria urmãtoarele într-un eseu intitulat Christianity and Literature, privind rostul literaturii:

„Critica noastrã se alãturã, de la început, unor teorii existente ale poeziei, și împotriva altora. Are afinitãți cu teoria primitivã homericã potrivit cãreia poetul nu este decât un simplu receptacul al Muzelor. Are afinitãți cu doctrina platonicã a unei Forme transcendente ce poate fi imitatã parțial pe pãmânt; și o afinitate mai distantã cu ce aristotelicã a mimesis-ului și cea augustinianã privind imitarea Naturii și a celor din vechime. Se opune teoriei, așa cum poate este aceasta înțeleasã în general; dar, mai ales se opune ideii cã literatura este exprimare de sine.[6]”

Tolkien împãrtãșește aceastã viziune, așa cum se vede din scrisorile sale. De exemplu în Scrisoarea 192 citim cã „Cealaltã Putere a preluat controlul: Autorul Poveștii (și nu mã refer la mine), acea Persoanã care nu e nicicând absentã, și nicicând numitã (cum spunea un critic)”[7] Sau, în altã parte: „Demult am încetat sã inventez (…). Aștept pânã când par sã știu ce s-a întâmplat cu adevãrat. Sau, pânã se scrie de la sine”[8] Într-o Scrisoare din 1958 spune astfel despre tendința criticii literare de a lega opera unui autor de persoana acestuia:

Nu îmi place sã dau informații despre mine, în afara celor „seci” (care, oricum, sunt la fel de relevante pentru cãrțile mele ca orice alt detaliu mai savuros). Nu doar din motive personale; dar și pentru cã sunt împotriva tendinței criticii contemporane, privind interesul excesiv pentru detaliile vieții autorilor și artiștilor. Acestea nu fac decât sã distragã atenția de la opera autorului și ajung sã fie, cum se poate observa acum, principalul punct de interes. Însã numai îngerul pãzitor al cuiva, sau Dumnezeu Însuși, poate sã descoase relațiile adevãrate dintre biografia autorului și opera sa. Nu autorul însuși (deși este mai infirmat decât orice cercetãtor) și cu siguranțã nu așa numiții „psihologiști” [9].

Deci, și pentru Tolkien, ca pentru Lewis, arta nu are a face cu exprimarea de sine, ci artistul trebuie sã se punã la dispoziția Muzelor ca un vas gol și gata sã primeascã și sã dea mai departe. Iar originea acestei concepții este arhaicã și platonicã. Miturile sunt depozitare pentru adevãruri, pe care le transmit „de la minte la minte”, cum spune Tolkien în poemul sãu Mythopoeia, sau de la imaginație la imaginație, am putea spune noi.

Acest poem scris în urma conversației de care am vorbit este semnat „Philomythus to Misomythus”, adicã iubitorul de mituri cãtre cel care desconsiderã miturile și este dedicat „unuia care spune cã miturile sunt minciuni, și de aceea fãrã valoare, chiar dacã sunt suflate cu argint” (To one who said that myths were lies and therefore worthless, even though ‘breathed through silver’). Avem de-a face cu o veritabilã ars poetica tolkienianã, mai ales dacã ne gândim cã în eseul sãu Despre basme (On Fairy-stories) el citeazã în mod repetat din aceastã lucrare. Iatã un scurt fragment, în ciuda lipsei mele de talent poetic:

Inima omului nu e plãmãditã din minciuni,

Ci ia o mãsurã de înțelepciune de la singurul Înțelept,

Și încã își amintește de acesta. Deși demult înstrãinat acum

Omul nu este complet pierdut, nici complet schimbat.

Lipsit de har poate cã este, dar nu e detronat,

Și pãstreazã vechile cârpe ale domniei pe care cândva a avut-o,

Stãpânirea sa peste lume prin actul creativ:

Nu îi este rânduit sã se închine mãreței Creații.

 (The heart of man is not compound of lies,

but draws some wisdom from the only Wise,

and still recalls him. Though now long estranged,

man is not wholly lost nor wholly changed.

Dis-graced he may be, yet is not dethroned,

and keeps the rags of lordship one he owned,

his world-dominion by creative act:

not his to worship the great Artefact.)

În continuare îl numește pe om „sub-creator”, ceea ce în cadrul terminologiei sale înseamnã cã omul nu poate crea ex nihilo, precum Dumnezeu, dar prin activitatea sa demiurgicã poate ordona ceva ce existã deja, devenind autorul a ceva frumos. Tolkien ne spune cã, astfel, a fost dreptul nostru sã populãm golurile cu zâne și cãpcãuni, sã aruncãm sãmânța dragonilor și sã îndrãznim sã construim din întuneric și luminã case pentru zei, chiar dacã putem sã abuzãm de acest dar. „Acest drept nu s-a degradat. Noi încã facem în legea în care suntem fãcuți.” (The right has not decayed. We make still by the law in which were made.)

Ceea ce este important pentru noi creștinii sã reținem, este aceastã veche-nouã atitudine fațã de valorile create în vremurile precreștine. Biserica nu a disprețuit înțelepciunea lumeascã a filosofilor antici, ci a pãstrato în mãnãstiri de-a lungul epocii întunecate de dupã cãderea Imperiului, ca sã poatã fi cultivatã din nou îndatã ce un minim de ordine și civilizație a putut sã reaparã. Dacã valorile create de intelectul pãgân au putut fi valorizate pentru gândirea noastrã, este important ca și valorile create de imaginația pãgânã sã ne inspire arta.

Dar nu duce asta la o pãgânizare a creștinismului, trãdându-se astfel Evanghelia? Nu, dacã știm sã apreciem lucrurile la justa lor mãsurã. Ceea ce primim de la strãmoșii noștri precreștini nu ne poate ajuta cu nimic pentru mântuire, pentru cã mântuirea se referã la accesul într-o nouã Creație, dupã trecerea acesteia. În schimb, pãgânãtatea, în mãsura în care pãstreazã ceva din revelația primordialã, ceva din cunoașterea edenicã, ne ajutã sã ne orientãm înainte de moarte în aceastã Creație veche. Cele douã nu se suprapun. Hristos mântuiește, Baldr nu. Însã Baldr și alți zei mitologici sunt mesajul pe care poeții din vechime ni-l transmit nouã, dacã avem urechi sã auzim.

În concluzie, este lumea lui Tolkien una creștinã, sau una (neo)pãgânã. Nici una nici alta. Avem de-a face cu o lume ce încã nu a cunoscut Revelația avrahamicã, de aceea toatã înțelepciunea sa este legatã de aceastã lume. Istoria pe care ne-o oferã el este istoria memoriei revelației edenice și a aventurilor sale dupã cãdere. Ori, revelația edenicã, întrepãtrunsã cu efectele cãderii, constituie pãgânismul. Practic, Tolkien, beneficiind de aportul Revelației împlinite în Hristos, separã ce este valoros de ceea ce este nociv în pãgânism. Așa cum un teolog este chemat sã vadã Vechiul Testament în lumina adusã de Hristos, un mitograf creștin recitește miturile revelației naturale (edenice) în lumina Luminii.


[1] “They [Lewis, Tolkien și Williams]all had a tendency to the occult some way”, citat de Humphrey Carpenter în The Inklings, Harper Collins, 1997, p. 157.

[2] “You might like to know that when Tolkien dined with me the other night he said, a propos of something quite different, that your conception of the ancient semantic unity had modified his whole outlook, and he was always just going to say something in a lecture when your concept stopped him in time. ‘It is one of those things’ he said, ‘that when you’ve once seen it there are all sorts of things you can never say again’” C. S. Lewis cãtre O. Barfield, citat de H. Carpenter, The Inklings, p. 42.

[3] „a rush of wind which came suddenly on the still, warm evening and sent so many leaves pattering down that we thought it was raining. We held our breath.” Lewis într-o scrisoare cãtre Arthur Greeves, la câteva zile dupã incident”, citat de H. Carpenter, The Inklings, p. 43.

[4] These tales are ‘new’, they are not directly derived from other myths and legends, but they must inevitably contain a large measure of ancient wide-spread motives or elements. After all, I believe that legends and myths are largely made of ‘truth’, and indeed present aspects of it that can only be received in this mode. Letter 131

[5] „I have just passed on from believing in God to definitely believing in Christ – in Christianity. I will try to explain this another time. My long night talk with Dyson and Tolkien had a good deal to do with it.” citat de H. Carpenter în The Inklings, p. 45.

[6] „Our criticism would therefore from the beginning group itself with some existing theories of poetry against others. It would have affinities with the Platonic doctrine of a transcendent Form partly imitable on earth; and remoter affinities with the Aristotelian doctrine of mimesis and Augustan doctrine about the imitation of Nature and the Ancients. I would be opposed to the theory of genius as, perhaps, generally understood; and above all it would be opposed to the idea that literature is self-expression”, citat de H. Carpenter în The Inklings, p. 62-63

[7] „The Other Power then took over: the Writer of the Story (by which I do not mean myself), ‘that one ever-present Person who is never absent and never named.’” Letter 192

[8] “I have long ceased to invent,” Tolkien wrote in 1956. “I wait till I seem to know what really happened. Or till it writes itself.”, Letter 180

[9] “I do not like giving ‘facts’ about myself other than ‘dry’ ones (which anyway are quite as relevant to my books as any other more juicy details). Not simply for personal reasons; but also because I object to the contemporary trend in criticism, with its excessive interest in the details of the lives of authors and artists. They only distract attention from an author’s works (if the works are in fact worthy of attention), and end, as one now often sees, in becoming the main interest. But only one’s guardian Angel, or indeed God Himself, could unravel the real relationship between personal facts and an author’s works. Not the author himself (though he knows more than any investigator), and certainly not so-called ‘psychologists’.” Letter 213