Robert Lazu

StratfordCaldecottAlãturi de autori precum Joseph Pearce, Bradley Birzer și Michael Devaux, Stratford Caldecott a contribuit decisiv la constituirea acelei discipline cunoscute în lumea de limbã englezã sub apelativul de Tolkien studies. Nãscut la Londra în 1953, s-a format la Universitatea din Oxford unde, dupã ce a studiat filosofia și psihologia, s-a stabilit definitiv dedicându-se popularizãrii teologiei și pedagogiei catolice împreunã cu soția sa, Leonie. Scriitor profesionist asociat unor case editoriale celebre precum Routledge, HarperCollins și T&T Clark, editor al revistelor Communio și The Chesterton Review, el s-a remarcat printr-o monografie de referințã dedicatã creatorului hobbiților. Intitulatã Secret Fire. The Spiritual Vision of J.R.R. Tolkien (London: Darton, Longman and Todd, 2003, ediția a doua: 2004), lucrarea lui Caldecott expune cu eleganțã liniile de forțã ale întregii opere tolkien-iene. Încercând sã ofere propriul sãu rãspuns provocãrii reprezentate de succesul imens de public al acestui gen literar, Caldecott subliniazã atracția pentru modelul eroic care sãlãșluiește ascunsã în sufletele modernilor excedați de tehnicã și birocrație:

The Lord of the Rings may be read, therefore, as an exciting story that spectacularly revives an almost-extinct literary genre. But it can also enjoyed in other ways: as an extended meditation on what it means to be English, or as an imaginative response to the experience of modern warfare, or as a moving evocation of the intimate relationship between love and heroism. (…) as an exploration of the roots of human language and consciousness.

Admițând posibilitatea unei pluralitãți de lecturi aplicate operelor lui Tolkien, exegetul englez considerã drept cardinalã tema focului prezent în inima creației zãmislite de Dumnezeu-Ilúvatar. Temã care reprezintã nu doar nucleul unei opere și a unei viziuni poetice, ci însuși miezul vieții autorului ei. Prezentând biografia lui Tolkien, Caldecott identificã trei fire cãlãuzitoare care, strâns împletite, au generat o experiențã ce s-a aflat la temelia creației acestuia:

a) iubirea romanticã pentru Edith, femeia care îi va fi soție;

b) experiența tulburãtoare a rãzboiului (a primei conflagrații mondiale, la care a participat el însuși, a celei de a adoua, la care a participat fiul sãu, Christopher);

c) legãtura puternicã cu mediul intelectual-formativ al Universitãții din Oxford.

secretfire

Literatura tolkien-ianã este descifratã pornind de la cosmologia care, influențatã de paradigma iudeo-creștinã dar și de motive preluate din mitologia nordicã, oferã o imagine a lumii prezentã în filigranul întregii opere. Dovedind o coerențã de excepție, lucrarea lui Caldecott abordeazã în aceeași cheie, mito-cosmologicã, subiecte din cele mai diverse, de la etica eroicã a personajelor precum Gandalf sau Aragorn, prezența unor motive de certã proveniențã creștinã (în special icoana Fecioarei Maria transpusã în anumite personaje feminine) sau caracterul sacral al universului, pânã la muzica originarã de proveniențã divinã, problema nemuririi și filosofia socialã a Pãmântului-de-Mijloc.

În ciuda diversitãții ce corespunde bogãției ideatice proprie poveștilor lui Tolkien, Stratford Caldecott ne ajutã sã întrezãrim fondul unitar al acestora, fond inspirat de convingerile religioase ferme ale autorului. Primim astfel o nouã dovadã despre ce înseamnã o operã artisticã creștinã nu atât prin conținut, cât prin spirit. Convins c㠄religia creștinã nu a abolit mythopoeia sau cunoașterea poeticã (cea mitologic㠖 n.n.), ci a fãcut posibilã o nouã erã a unei <mitologii botezate>”, John Ronald Reuel Tolkien se vãdește un autentic crainic al speranței, înscriindu-se în galeria unor autori precum Don Miguel de Cervantes y Saavedra, Gilbert Keith Chesterton, Julien Green sau Nicolae Steinhardt.

Într-un text de mai micã întindere, „The Lord & Lady of the Rings. The Hidden Presence of Tolkien’s Catholicism in The Lord of the Rings”, Caldecott dezvãluie prezența discretã a unor teme specifice credinței creștine în Stãpânul inelelor. Fãrã a fi un teolog „profesionist”, Tolkien a fost unul dintre acei catolici pentru care propria religie a devenit fapt de culturã sub forma poveștilor pe care ni le-a transmis. S. Caldecott suprinde toate acele elemente ce provin din reprezentãrile Preacuratei Fecioare Maria, atât de rãspândite în cultura catolicã. Frumusețea, inocența și umilința sunt valori spirituale între care cea din urm㠄ocupã locul central în ierarhia virtuților care alcãtuiesc universul lui Tolkien”. Dintre exemplele specialistului englez l-am reținut însã pe cel care ne-a pãrut a fi, deopotrivã, surprinzãtor și semnificativ. Este vorba despre prezența discretã a Fecioarei Maria în ultima parte a trilogiei, Întoarcerea regelui, chiar la sfârșitul aventurii lui Frodo Baggins și Sam Gamgee.

Proaspãt treziți din somnul vindecãtor ce a urmat salvãrii lor din calea flãcãrilor și a lavei ce se revãrsa pe Orodruin, Sam și Frodo doresc sã afle în ce zi se aflã:

– Amiazã? Se mirã Sam, încercând sã socoteascã în mintea lui. În ce zi la amiazã?

– Ziua a paisprezecea a Noului

Robert Lazu (fragment din lucrarea „Lumea lui Tolkien”, ed. Galaxia Gutenberg, 2012)

Se dedicã publicarea prietenilor de pe pagina de FaceBook a Societãții Tolkien, care s-au mirat de legãtura dintre Tolkien și creștinism.

Între multiplele fațete ale operei tolkien-iene, religia Lumii de Mijloc este una din cele defectuos înțelese de mulți cititori, deși între cei avizați existã o unanimitate remarcabilã cu privire la subiectul în cauzã. Citind o serie de eseuri dedicate acestei teme, cunoscând apoi de la anumiți corespondenți modul în care (nu) sunt percepute elementele religioase din scrierile lui Tolkien, ne-am decis sã-i consacrãm un capitol întreg al lucrãrii noastre. Înainte de o trata sistematic și coerent, nu este lipsitã de interes o trecere în revistã a câtorva pãreri, semnificative atât prin ton cât și prin conținut.

Mai întâi ne-a surprins o scrisoare a unui tânãr vizitator al fostului site pe care l-am dedicat lui Tolkien (www.tolkien.cnet.ro), site ce conținea câteva capitole din lucrarea pe care tocmai o citiți. Trimisã nouã de un binevoitor prieten, epistola electronicã, scrisã dupã ce autorul parcursese paginile noastre despre Tolkien-catolicul, conținea o serie de întrebãri care au reușit sã ne nedumereascã. Ceva în genul: „De ce catolic? De ce nu bãrbat, englez sau alb?”. Cu alte cuvinte, insistența noastrã asupra componentei religioase a vieții autorului și a operelor tolkien-iene pãrea complet nesemnificativã și irelevantã, deranjantã chiar, corespondentul anonim pãrând dezinteresat de buna cunoaștere a substratului operelor pe care le admira cu frenezie. De fapt, ca s-o spunem pe șleau, tonul e-mail-ului cu pricina ascundea chiar mai mult decât ignoranțã: el camufla iritarea abia reținutã a unui ateu (sau agnostic) care, întâmplãtor, era pasionat de poveștile lui Tolkien, dar care brusc devenea vehement când era adus în discuție prezumtivul lor conținut religios.

O abordare similarã, ceva mai argumentatã, am întâlnit parcurgând un articol de pe site-ul „ProScris” semnat de Liviu Radu. Necunoscând corpus-ul integral al operelor tolkien-iene, și, de asemenea, necitind nici corespondența profesorului oxonian, L. Radu afirma fãrã ezitare urmãtoarele:

„Trilogia profesorului englez se caracterizeazã prin folosirea unui anumit gen de supranatural. Inele cu puteri magice, vrãjitori, iele, gnomi, fãpturi de coșmar – toate acestea n-au ce cãuta într-o lume a rațiunii. Numai cã în lumea aventurilor pãstrãtorilor inelului nu existã ideea de divinitate. Nu existã temple, nu existã preoți, nu existã credințã. Acea lume este o lume atee, în ciuda supranaturalului minor care o impregneazã. Acest lucru este posibil datoritã faptului cã totul se petrece într-o lume care nu-i a noastrã – deci o lume în care aceste aspecte supranaturale (din punctul nostru de vedere) ar putea exista în mod natural.

Putem accepta lumea imaginatã de Tolkien. Este frumoasã, interesantã și coerentã. În același timp, ne vedem siliți sã semnalãm faptul cã se deosebește de lumile genului fantasy, lumi dominate de zei barbari și cruzi, împotriva cãrora eroii sunt obligați sã lupte, sau de divinitãți blajine, care-i ajutã pe cei ce apãrã dreptatea. Lumile fantasy sunt lumi în care domnesc supranaturalul și miraculosul, în care omul conviețuiește cu divinitãți pãgâne. Nimic din așa ceva nu se regãsește în trilogia lui Tolkien. Lumea sa este saturatã de supranatural, dar de un supranatural banalizat, acceptat ca lege naturalã, un supranatural nemiraculos.

Poate cã diferențierea vi se pare minorã, dar sã ne gândim mai bine: la baza oricãrei religii stã minunea, fenomenul care te șocheazã, care se abate de la logica naturalã. În opera lui Tolkien nu șocheazã nimic”.

Nimic mai fals. De la prima pânã la ultima propoziție totul trãdeazã, din nou, o „hermeneuticã” aplicatã fãrã discernãmânt operelor tolkien-iene, care genereazã o serie de grave erori de interpretare. Sã le luãm pe rând.

În primul rând, rațiunea nu exclude în nici un fel ideea de supranatural. Dimpotrivã. Ne face deosebitã plãce- re sã citãm un fragment din importantul text-program al maestrului Faëria-ei, care, confruntat de timpuriu cu un mediu universitar dominat de atei și agnostici, sublinia ferm cã între minunile fanteziei (acele inele cu puteri magice, sau fãpturile de basm ale Lumii de Mijloc) și Rațiune nu existã – împotriva opiniilor unor autori ca Liviu Radu, Viorel Pârligras, Alexandru Mironov sau mult mai cunoscutul Bertrand Russel – nici o opoziție de principiu:

„Fantezia e o activitate umanã normalã. Cu siguranțã nu anuleazã și nici nu insultã Rațiunea. Și nici nu diminueazã apetitul pentru descoperirea adevãrului științific, nici nu întunecã percepția acestuia. Dimpotrivã. Cu cât intelectul e mai pãtrunzãtor și limpede, cu atât va fi mai superioarã fantezia pe care o produce.” (*)

În aceeași ordine de idei, trebuie sã afirmãm cã supranaturalul și dimensiunea naturalã a existenței, „magia” și știința nu se exclud, la fel cum nu se exclud cele douã dimensiuni ale teologiei medievale: naturalã și supranaturalã. Celor care contestau existența minunilor, a fanteziei, a „farmecului” (engl. enchantment) care genereazã poveștile sale fascinante, și, în general, tuturor celor care nu puteau vedea în miopia lor decât natura, considerând miturile și poveștile „minciuni poleite cu argint”, Tolkien le-a dedicat un poem care evidențiazã neechivoc viziunea sa asupra existenței. Asemenea Creatorului atotputernic care l-a zãmislit, omul dispune și el, în calitatea sa de „chip și asemãnare” a Dumnezeului celui viu, de facultatea „sub-creatoare” a imaginației.

„Stimate Domn, i-am zis, deși aflat demult în pribegie, Nu e nici altul omul, nici lepãdat pentru vecie.
I-o fi pierit din har, dar nobilã i-e totuși cãutãtura
Cã-n strai zeiesc își învelise-odatã Ziditorul creatura.
În Omul Împreunã-ziditor se oglindi din veșnica lumin-o razã
Rãsfrânsã-n vii culori; cu-acestea el de-atunci dureazã
Și cu suflare vie mereu însuflețește puzderie de plãsmuiri,
Sprințare-amestecuri de gând ce-ncântarã ale minților priviri.
Și uite-așa umplurãm codrii, munți și vãgãuni
Cu Zâne, Spiriduși și strașnici Cãpcãuni,
Ba cutezarãm sã ne facem Zei din umbre și lumini,
Sã semãnãm sãmânțã de balaur în ogor de spini.
Și nu fãcurãm decât ce ne stãtea în drept și în putere: Am plãsmuit cum Creatorul plãsmuiește dupã vrere.” (**)

Sã mergem mai departe. Domnul L. Radu susține cã lumea lui Tolkien, care-i pare lipsitã de ideea de divinitate, de temple și preoți „este o lume atee”. Deși parțial adevãratã (la o primã vedere nu întâlnim în mod explicit prea multe elemente religioase), afirmația nu are, totuși, acoperire. Gândindu-ne la geneza universului și a creaturilor înfãțișatã în Silmarillion, vedem cã Arda (numele, în limba elficã, a lumii unde se desfãșoarã istoriile celor Trei Evuri zugrãvite de Tolkien) nu este lipsitã nici de ideea de divinitate, nici de temple. Totodatã este adevãrat cã elementele religioase nu sunt prezente în exces. Motivele sunt însã cu totul altele de- cât ateismul. Vom reveni asupra lor. Ceea ce este clar pânã acum e faptul cã, cel puțin la vremea când a scris articolul citat, foarte probabil L. Radu nu citise Silmarillion. Și nici scrisorile lui Tolkien sau articole lãmuritoare precum „On Fairy Stories”.

Sã ne oprim puțin și asupra diferențelor dintre literatura „fantasy” cu care, în cele mai multe cazuri, John Ronald Reuel Tolkien nu are nimic de-a face, și romanele sale. Același L. Radu remarca faptul cã, spre deosebire de cele din urmã, scrierile de gen sunt pline de referințe (pseudo)religioase la tot soiul de zei, îngeri, demoni și alte divinitãți. Lipsind asemenea teme religioase din Stãpânul inelelor concluzia pare simplã: Lumea de Mijloc e o lume atee (adicã o lume fãrã zei). Trecând cu vederea eliminarea din ecuație a mito-romanului Silmarillion, L. Radu nu cunoaște și nu înțelege rațiunea lui Tolkien de a proceda astfel. Când scrie, în încheierea articolului sãu, urmãtoarele: „Puteți sã vã imaginați cavalerii Mesei Rotunde neanimați de dorința de a gãsi Sfântul Graal? Atunci îl veți înțelege perfect pe Tolkien”, este aproape sigur cã el nu știa cã însuși Tolkien, într-o scrisoare redactatã, probabil, în 1951 și destinatã lui Milton Waldman, se referea la lumea cavalerilor mesei ro- tunde postulând necesitatea minimalizãrii elementelor creștine explicite:

„Desigur cã exista – și încã mai existã – lumea lui Arthur, dar, oricât ar fi de impresionantã, nu e pe deplin naturalizatã – o asociem cu pãmântul britanic, nu zic nu, dar nu și cu limba englezã; și, în orice caz, nu ține locul acelui element cãruia întotdeauna i-am simțit lipsa. Pe de altã parte, «imaginarul» sãu e mult prea abundent și fantastic, incoerent, repetitiv. Ca sã nu mai vorbesc de un alt fapt, chiar mai important: lumea aceasta este legatã de religia creștinã, elementele creștine sunt explicit cuprinse în ea.

Din motive pe care nu le voi mai discuta aici, lucrul acesta mi se pare fatal. Mitul și basmul, ca oricare altã formã de artã, trebuie sã reflecteze și sã conținã elemente de adevãr (sau de eroare) moral și religios, dar nu explicit, nu în forma cunoscutã a lumii primare, «reale»”. (***)

Lãsând pentru paginile urmãtoare descifrarea sensului fragmentului de mai sus, vom reține, pentru moment, asumarea declaratã de cãtre autor a unei religiozitãți implicite, difuze în operele sale literare. De altfel, acesta este unul dintre punctele cele mai interesante ale concepției sale despre poveștile cu zâne, punct în care perspectiva sa diferã categoric de cea a lui Clive Staples Lewis. Așa se explicã prezența discretã a miraculosului în Lumea de Mijloc, care nu se caracterizeazã defel prin excesul de magie și taumaturgie, deși aceste elemente nu lipsesc nici ele.

În ce privește definiția religiei în funcție de existența minunilor, a fenomenelor supranaturale, nu avem de spus decât atât: din punctul de vedere al religiei însãși nu existã nimic șocant, nu existã nimic ieșit din comun într-o minune. Miraculosul nu este prin nimic extraordinar. Asta deoarece credinciosul creștin știe ceva ce nici un ateu sau agnostic nu poate înțelege: supranaturalul este o dimensiune, o altã dimensiune, transcendentã, a lumii create de Dumnezeu. Lume care ascultã de alte legi, ale spiritului, la fel de „naturale” ca orice lege a lumii fizice. În plus, dupã cum au arãtat numeroși teologi și gânditori creștini, dupã întruparea, moartea și învierea Mântuitorului Isus Cristos raportul din- tre natural și supranatural, dintre legile fizice și miracole s-a modificat simțitor.

În creștinism minunile nu sunt un scop în sine, ele nu reprezintã componenta esențialã a religiei, având, în majoritatea cazurilor, un rol pedagogic, paideumatic, menit sã dezmorțeascã conștiințele împietrite de pãcat. De-a lungul istoriei multimilenare a Bisericii vedem cã minunile sunt abundente în primele douã-trei secole dupã Cristos, când pãgânii ce trebuiau sã se converteascã aveau nevoie de „argumente” forte, pe mãsura înțelegerii lor. Dupã secolul al IV-lea frecvența minunilor scade simțitor, Sfântul Ioan Gurã de Aur explicând clar semnificațiile aceastui fenomen de aparentã regresie a supranaturalului: credința a luat locul miracolelor. Dupã ce o mare parte a omenirii a devenit creștinã miracolele și-au îndeplinit menirea. Ele au condus oamenii la unica „minune” esențialã: credința. Dacã în ultimele secolele ale mileniului al II-lea asistãm la un reviriment tulburãtor al miracolelor (sfinți stigmatizați, extatici, apariții ale Mântuitorului Isus Cristos, apariții ale Sfintei Fecioare Maria etc.), acest lucru are, din nou, un pronunțat caracter pedagogic: Dumnezeu încearcã sã indice lumii care s-a lepãdat de cre- dințã calea cãtre Împãrãția cerurilor. Dar cum oamenilor împietriți de pãcat acest lucru nu le poate fi transmis decât prin evenimente spectaculoase, miracolele devin din nou frecvente, într-o mãsurã direct proporționalã cu apostazia tãcutã a lumii contemporane.

____________

*  Traducerea în limba românã a fragmentelor extrase din eseul „On Fairy-Stories” îi aparține lui Marius Ivașcu.

** The Monsters and the Critics and Other Essays, ediție îngrijitã de Christopher Tolkien, London, George Allen & Unwin, 1983. Redutabil savant, specializat în literaturã englezã medievalã la Universitatea din Oxford, cunoscãtor al vechilor limbi ale Nordului și a mitologiilor vehiculate în aceste limbi, J.R.R. Tolkien a elaborat studii extrem de erudite despre opere literare clasice precum Beowulf sau Sir Gawain and the Green Knight. Toate aceste texte sunt reunite între coperțile volumului menționat. [J.R.R. Tolkien, The Monsters & the Critics and other Essays, Harper Collins Publishers, 1997].

*** Silmarillion, traducere de Irina Horea și Ion Horea, postfațã de Vlad Macri, București, Editura RAO, 2003.

An, zise Gandalf, sau, dacã vrei, a opta zi a lui aprilie, dupã numãrãtoarea din Comitat. Dar în Gondor Anul Nou va începe de-acum încolo, pe douãzeci și cinci martie, ziua în care a cãzut Sauron și când ați fost scoși din mijlocul focului și aduși Regelui.

Power-of-the-RingData menționatã de Gandalf drept zi a cãderii lui Sauron și a începerii noului an în Gondor, 25 martie, este pentru lumea catolicã data uneia dintre sãrbãtorile mariane cele mai importante. Atunci e celebratã Buna Vestire a nașterii Mântuitorului Isus Cristos, moment crucial în care Sfânta Fecioarã a rostit acel „Fiat” acceptând sã-l nascã lumii pe Mesia, Iisus Christos – Marele Rege. „De ce a fost aleasã aceastã datã pentru distrugerea Inelului?”, se întreabã Caldecott. Arãtând apoi ce anume înseamnã, esențialmente, inelul – puterea întunecatã a unei voințe corupte, avidã de putere – , savantul englez conchide cã opusul acestei forțe malefice, întruchipatã de curãția și umilința Sfintei Fecioare Maria, este singura putere care a putut învinge rãul. Marcați ei înșiși de virtutea umilinței, micuții hobbiți înving rãul în chiar ziua ce evocã unicul mod de a te opune puterilor malefice, printr-o credințã nestrãmutatã în biruința Binelui. Consemnând aceastã interpretare, putem accepta, împreunã cu Stratford Caldecott, c㠄arhetipul Marian” a exercitat o influențã continuã asupra imaginației creatoare a lui John Ronald Reuel Tolkien.