Baynes-Map_of_Middle-earthO știre de senzație la BBC News

În data de 7 decembrie a anului 2001, o micã notã – „Tolkien’s son denies rift” – publicatã pe site-ul canalului media britanic BBC, atrãgea atenția tuturor celor interesați de ecranizarea lui Peter Jackson dupã trilogia Stãpânul inelelor. Era cu adevãrat o știre senzaționalã. Pornind de la o presupusã afirmație a fiului lui J.R.R., Christopher Tolkien, care ar fi mãrturisit reporterilor nefericirea de a fi vãzut ecranizatã opera acestuia, cei de la BBC News arãtau cã el negase faptul de a fi pus sub semnul întrebãrii ecranizarea lui Peter Jackson. Cu abilitatea proprie ziariștilor, redactorii de la BBC fãceau, de fapt, jocul producãtorilor filmului, minimalizând conținutul autentic al declarației lui Christopher Tolkien. Ce a spus, de fapt, Cristopher Tolkien?

Fãrã a se referi explicit la film, el a subliniat „cã Lord of the Rings este cu precãdere nepotrivit transformãrii într-o formã vizual-dramaticã”. Implicit, afirmația sa conține o criticã de fond adusã atât filmului lui Jackson, cât și ideii de transpunere scenicã a romanului The Lord of the Rings. Comentate de critici celebri de film ca Roger Ebert, de la Chicago Sun-Times, citat pentru publicul românesc de Alex. Leo șerban, cuvintele lui Ch. Tolkien ascund, de fapt, o întreagã viziune asupra semnificației poveștilor-cu-zâne (engl. Fairy-Stories), în general, și asupra romanelor tolkien-iene, în particular. Dupã ce am dezvãluit, în capitolul anterior, viziunea lui Tolkien asupra funcției sub-creatoare a Imaginației, putem aprofunda acum întreaga problematicã a reprezentãrilor dramatice inspirate de lumea Faërie-ei.

Literaturã vs. dramã

În veritabilul sãu program artistic, On Fairy Stories, J.R.R. Tolkien respinge, cu severitate, confuzia frecventã între literaturã și artele dramatice:

„E o mare nenorocire cã Drama, o artã fundamental diferitã de Literaturã, a ajuns sã fie pusã la grãmadã cu aceasta sau sã fie consideratã o ramurã a ei”(16, p. 140).

De ce ar trebuie sã fim atât de îngrijorați de amalgamarea literaturii cu drama? Motivul principal constã în deprecierea la care e suspusã fantezia, care, în funcție de bunul plac al criticilor, ajunge sã fie „epuratã”, cum zice Tolkien, în funcție de propriile lor gusturi. Mai profund încã, o crizã de proporții survine atunci când oamenii încearcã sã întruchipeze, ecranizând-o, drama, ceea ce falsificã complet funcțiile poveștilor cu zâne.

„Literatura fantasticã nu trebuie contra-fãcutã. Oamenii îmbrãcați în costume de animale vorbitoare pot reuși sã se facã de râs prin bufonerii și mãscãri, dar nu vor realiza Fantezia. (…) Acest lucru se datoreazã, desigur, în parte faptului cã regizorii dramei trebuie sau se strãduiesc sã foloseascã mecanisme artificiale pentru a reprezenta Fantasticul ori Magicul”(16, p. 140).

Încercând sã reprezinte scenic fantezia, regizorul de teatru sau de film va încerca, inevitabil, sã-și constrângã publicul sã-i accepte opera, sau, cel puțin, sã accepte un pact tacit cu referire la iluziile prin care vor fi întruchipate elementele specifice basmului cu zâne. Cãci, sã nu uitãm, atunci când Tolkien se manifestã critic la adresa dramei, el are în vedere permanent acele încercãri de a pune în scenã basme-cu-zâne. De fapt, ceea ce el criticã este – sã-i spunem pe nume – magia pe care o utilizeazã regizorul sau scenaristul încercând sã prezentifice, cât mai convingãtor, o lume imaginarã. Aici e problema:

„Drama, prin natura sa, folosește deja un soi de fãcãturã sau, mãcar sã amintesc cuvântul, magie – prezentarea vizibilã și audibilã a unor oameni imaginari într-o poveste. Aceasta constituie în sine o încercare de a contraface bagheta magicianului. Ca sã se introducã, chiar cu artificii reușite, o altã fantezie sau vrajã în aceastã cvasi-magicã lume secundarã ar însemna sã se recurgã la o lume interioarã terțiarã. O lume în plus! Un astfel de lucru nu e neapãrat imposibil. Eu nu l-am vãzut realizat cu succes. Dar oricum nu poate fi considerat reprezentativ pentru Dramã, unde oameni ce umblã și vorbesc sunt uneltele firești ale Artei și iluziei” (16, pp. 141-142).

Tolkien a înțeles ceea ce se pare cã unii din spectatorii de azi, mult prea grãbiți spre a mai citi cu atenție operele sale, prinși în vârtejul avalanșei de imagini promovate pe toate canalele mediatice, nu mai au timp sã înțeleagã. Anume cã mijloacele reprezentãrii dramatice au devenit curatã vrãjitorie, înjosind astfel, prin manipularea pe care o implicã, identitatea ființei umane.

Odã bucuriei

Preocupat de promovarea acestor veritabile „exerciții spirituale” pentru omul modern întruchipate de el sub forma poveștilor cu zâne, Tolkien dorește sã ofere cititorilor sãi un produs cultural care le prezervã intactã libertatea. Mai mult decât atât, el este interesat, precum odinioarã Cervantes, sã ofere „regenerare, evadare și consolare” sufletelor moderne obosite de zgomotul civilizației post-industriale. Pentru aceasta însã e absolut necesarã activarea acelor facultãți sufletești, Memoria, Intelectul și, mai ales, Fantezia, care, curãțate de colb precum armele lui Fãt-Frumos, pot redeveni capabile sã ne prilejuiascã profunde experiențe lãuntrice întru redescoperirea valorilor sacre alte Tradiției creștine. Dar pentru aceasta e nevoie de liniște, de interiorizare, de concentrare, adicã de toate acele condiții strãine sãlilor de cinematograf și vânzolelii din foaierele teatrelor. Fãrã a le deprecia – de exemplu, Tolkien recunoaște, fãrã ezitare, valoarea perenã a capadoperelor dramatice shakespeariene – , el dorește mult mai mult: sã ne ajute sã ne smulgem, mãcar pentru o clipã, din „cruzimea și urâțenia vieții europene moderne” (16, p. 150) de care vorbea Christopher Dawson pentru a contempla o lume mai nobilã, mai bunã, mai frumoasã. Minunata lume veche! Aceea a balaurilor, a cavalerilor rãtãcitori, a spiridușilor și hobbiților, a castelelor și a splendidelor catedrale și mãnãstiri gotice.

Totodatã, Tolkien nu se teme sã ne aminteascã faptul cã lumea aceasta nefericitã și tristã în care trãim nu își are finalitatea în ea însãși ci în orizontul veșniciei, dincolo de granițele senzoriale ale cunoașterii noastre „empirice”. Sã nu fim înțeleși greșit: în nici un caz autorul nostru nu este un pesimist. Criticile sale nu izvorãsc din sufletul înãcrit al unui bigot neînțeles, ci din inima fericitã unui om care a gustat bucurii de mult uitate pentru noi, „oamenii recenți”. Cum am putea sã ne îndoim de asta simțind bucuria ce ne învãluie atunci când participãm, alãturi de eroii Lumii de Mijloc, la înfrângerea rãului împielițat în Sauron și acoliții sãi? O asemenea bucurie, de proveniențã pur evanghelicã, este rodul întrezãririi bruște a întregului adevãr care stã la temelia poveștilor lui Tolkien: lumea va fi salvatã. Cu tot ce este bun, frumos și drept în ea. Și, mai ales, cu cei care învațã din nou sã se bucure cu adevãrat de Lumina cea mântuitoare. Da. Tolkien e gata sã ne jure cã Marea Aventurã e adevãratã:

„Povestea e supremã; și este adevãratã. Arta s-a verificat. Dumnezeu este Domnul îngerilor, al oamenilor și al… elfilor. Legenda și istoria s-au întâlnit și s-au contopit”(16, p. 156).

Sã reținem deci: povestea e adevãratã. […]

Fragment din Lumea lui J.R.R. Tolkien, Ediția a II-a revãzutã și adãugitã