Irina-Maria Manea, Revista Historia
Dacã Shakespeare a împrumutat masiv pentru narațiunile sale din Viețile paralele ale lui Plutarh, Cronicile lui Holinshed sau Istoriile Tragice ale lui Belleforest, în cazul lui J.R.R. Tolkien (1892-1973) nu vom gãsi analogii la fel de clare. Vom gãsi în schimb o efervescențã de literaturã și mitologie nordicã, iar acestea vor colora universul Pãmântului-de-Mijloc și îi vor conferi o formã foarte apropiatã de vechile epopei, lucru recunoscut chiar de autor în scrisorile sale. Desigur, opera lui Tolkien nu se poate descifra doar printr-o explicație singularã, dar numeroase teme și motive pe care le exploreazã scriitorul sunt cãrãmizile cu care acesta își construiește propria epopee modernã, presãratã cu brutalitãți, dar și compasiune.
Tolkien medievistul cunoștea îndeaproape engleza veche, engleza medie, nordica veche, precum și multe alte limbi (inclusiv gotica), menționând de altfel cã principala sa muzã a fost lingvistica. A studiat amãnunțit poemul Beowulf, Volsunga Saga și multe alte povești nordice, cu care își încânta prietenii de la King Edward’s School. Pasiunea pentru lumea nordicã nu se limiteazã însã doar la cursurile Universitații din Oxford. În 1925, împreunã cu colegul E.V. Gordon, Tolkien întemeiazã un Viking Club, unde studenții veneau sã socializeze și sã citeascã saga islandeze. Apoi va fonda încã un club, The Coalbiter, transformat ulterior în societatea literarã The Inklings, care încuraja studiul epopeilor în limba originalã. ªi era destul material de digerat, cãci poezia scaldicã fusese dintotdeauna o pasiune a nordicilor, iar dupã colonizarea islandezilor din secolul al X-lea se va îmbina cu noua tradiție a povestirii în prozã, ducând la compunerea a zeci de epopei, consemnate în scris douã-trei secole mai târziu.
De la „mediaeval romance” la Saga Inelelor Puterii
Deși pline cu mult material legendar, epopeile de familie – cea mai cunoscutã categorie de saga – ne oferã un tablou viu și colorat al istoriei și societãții scandinave, povestind despre faptele eroice ale membrilor marcanți ai comunitãții islandeze, despre onoare și rãzbunare, poeți sau iubiri. Cinci dintre acestea sunt cu adevãrat maiestuoase și au contribuit la conturarea unor fațete ale lumii din Stãpânul Inelelor: Eyrbyggja Saga, Saga lui Egil, Laxdale Saga, Saga lui Grettir și Saga lui Njál. Dar și alte tipuri de povești s-au încropit în ceaunul magic al lui Tolkien. Epopeile istorice, despre regii norvegieni (Heimskringla), sau aventurile nordicilor din Faeroe și Orkney (Foerevinga Saga și Orkevinga Saga) au furnizat obiceiuri, peisaje și tactici de luptã. Aventurile cu troli și dragoni, marile cãlãtorii, vânãtorile de comori nu sunt nici ele de neglijat, la fel ca și Fornaldarsijgur (saga vremurilor vechi), care abundã în elemente mitice: Volsunga Saga (Cântecul Nibelungilor în variantã scandinavã), Hervarar Saga sau povestea regelui Hrolf.
Dacã în 1944, Tolkien folosește pentru Stãpânul Inelelor (publicat în 1954-55) descrierea de „mediaeval romance”, 12 ani mai târziu, când îi scrie editorului sãu, Sir Stanley Unwin, va vorbi despre Saga Inelelor Puterii. Încadrarea se poate explica prin mai multe aspecte. Unul dintre ele ar fi pretenția de istoricitate, relatarea evenimentelor ca într-o cronicã. Apoi, mai menționãm impresia de realism a locurilor și a faptelor, interesul mare pentru genealogii, pasiunea pentru descrierile de personaje, abundența acțiunii. Grija lui Tolkien pentru toate aceste amãnunte, de geografie, cronologie sau personaje amintesc din plin de modul cum lucrau și islandezii. Dincolo de complicatele sale hãrți, Tolkien ne atrage atenția în scrisorile sale cã universul pe care îl creeazã poate fi lesne situat în emisfera nordicã, pretinzându-se nu o versiune miticã a acestuia, ci pur și simplu o istorie foarte veche a sa.
Tolkien creeazã un cadru coerent și verosimil
Interesul pentru genealogie poate cã ar plictisi pe mulți, dar în niciun caz pe nordici. Gradul de detaliu cu care Tolkien ne prezintã înrudirile hobbiților (și nu numai) este în consonanțã cu multele pagini dedicate genealogiilor din Saga lui Njál, Saga lui Knil sau Saga regelui Heidrek. Tipul de caracterizare scurtã, dar care individualizeazã, cu pãstrarea aurei eroice, prevaleazã în Stãpânul Inelelor, dacã ne gândim la Samwise, Legolas, Gimli, Boromir sau Eowyn. Aceeași concentrare pe un grup mai mare de eroi o gãsim și în Saga lui Njal, de exemplu, unde locul central îl ocupã Gunnar, Najl și Kari, dar și eroii secundari, Hallgerd, Bergthora sau Flosi, au un rol aproape la fel de important în narațiune.
Festinul aventurii strãlucește cel mai tare în epopei. În Saga lui Njal cãlãtoriile pe mare, luptele, crimele, rãzbunarea, ambuscadele, incendiile zboarã unele dupã celelalte, cel mai mare impact avându-l scenele cu multã violențã: decapitarea lui Thrain, defensiva lui Gunnar în fața Hlidarendei, mistuirea fiilor lui Njal. ªi în Saga regelui Heidrek secvențele în succesiune rapidã de dueluri, rãbufniri de berserk, expediții, fratricid, exil, suicid și vendetã solicitã la maximum cititorul. Iar Stãpânul Inelelor abundã în lupte memorabile: bãtãlia cu Uruk-Hai pe Amon-Din, lupta dintre Gandalf și Balrog, atacul olifanților, rãzbunarea enților pe Saruman, revenirea lui Eomer la Helm’s Deep și o sumedenie de alte exemple. Ca și în epicul nordic, poveștile de dragoste ocupã un spațiu foarte restrâns.
Referitor la calitatea istoricã a creației tolkiene, s-a vorbit mult despre diferența mare dintre produsul unei imaginații fertile și evenimentele reale care au stat la baza multor epopei, ca, de pildã, nimicirea burgunzilor de cãtre huni din anul 437 ca pretext pentru Cântecul Nibelungilor. Dar, referindu-ne strict la saga, aici și luptele cu troli au valențe istorice. Ideea de bazã este cã undeva, cândva, haosul se apropia și el trebuia oprit. Tolkien creeazã un cadru coerent și verosimil în interiorul logicii sale, folosindu-se de propriile anexe în alcãtuirea istoriei, așa cum și autorii islandezi s-au folosit de Landnámábok pentru a scrie epopeile de familie. În acest sens, universul lui Tolkien se prezintã ca o adevãratã istorie a umanitãții.
Elfii și dwarfii, prezențe constante în literatura nordicã
Faptul cã opera lui Tolkien poate fi pusã pe raft alãturi de narațiunile nordice o mai dovedesc și alte similitudini. Hobbiții amintesc întrucâtva de personalitatea nordicilor, prin generozitate, ospețe și obsesia pentru strãmoși. Veșmintele lor strãlucitoare amintesc de luxul pe care îl prefera Egil. Se poate discuta mult și pe seama analogiilor dintre personaje și diverse elemente nordice. Frodo a fost asociat cu regele Frothi din Heimskrignla, cu Froda din Beowulf sau cu vechile cuvinte din anglo-saxonã, „frod”, și nordica veche, „frothi” (=înțelept). De asemenea, numele poate face aluzie și la Freyr, zeul fertilitãții, iar legãtura are sens: Frodo salveazã lumea de sterilitatea Mordor-ului. Speculând asupra unor astfel de idei, înțelegem mai bine Stãpânul Inelelor ca o contribuție la tradiția literaturii mitice.
Tolkien se inspirã, dar încearcã și sã depãșeascã legendele nordice. Despre elfi aflãm din Edda lui Snorri, care menționeazã elfii luminii și ai întunericului, sau din Saga regelui Heidrek, care povestește despre regele Alfar, fiica acestuia, Alfhild și cãminul elfilor, Alfheimar. În multe privințe, elfii se asemãnau cu oamenii și se înțelegeau cu aceștia. Tolkien îi numește poporul stelelor, Eldar. Unii dintre ei au fost însã capturați și înrobiți, dând naștere rasei orcilor. Pe ceilalți îi clasificã în Calaquendi (ai luminii) și Moriquendi (ai întunericului), și doar primii sunt rechemați acasã din Pãmântul-de-Mijloc. Problematica nemuririi, a cãlãtoriilor și a complexitații interacțiunii lor cu oamenii depãșesc însã subiectele din literatura nordicã. Aluzii la relațiile cu oamenii apar totuși, dacã ne gândim la exemplele Alfhild și Sigurth Hring sau regele Helgi și o femeie-elf din mai multe saga. Alte asemãnãri regãsim în darul vindecãrii și în talentul fierãritului. Zeul-fierar Volund mai era supranumit liderul elfilor.
Dwarfii (dvergar) sunt și ei o prezentã constantã în literatura nordicã, iar Tolkien nu se sfiește sã preia, de pildã, numele celor 16 din Hobbitul din catalogul dwarfilor (Dvergatal) din Voluspa. Mai mult, dacã tot vorbim de nume, Gandalf apare în ambele Edde, la fel ca și atributul lui Thorin de Oakenshield (Eikinskjaldi). Desigur cã nici Gimli, singurul dwarf care pãrãsește Pãmântul-de-Mijloc, nu este strãin în tot acest amestec: Snorri ne descrie o mare salã, mai strãlucitoare ca soarele, la sud de ceruri, care se cheamã Gimle. În epopei, dwarfii vindecã (în Haralds Saga Hringsbana), fãuresc arme magice (în Áns saga bogsveigis), ajutã decisiv la sarcini grele (Karasonar din Kara Saga) și sunt mari creatori și iubitori de bogãții. Povestea cuplului Aldarion-Erendis, a dwarfului Mim, și, desigur, a companiei lui Thorin sunt doar câteva dintre multele similitudini cu aceste ființe, invocate de Tolkien mai mult ca în orice operã nordicã.
Obiecte din universul lui Tolkien, nelipsite în epopei
Astfel de analogii pot fi realizate cu orice personaje. Pentru cã spațiul nu ne permite, vom aminti pe scurt doar câteva. Gandalf poate fi pânã la un punct asociat cu Odin, ca înțelepciune, curaj, putere, tãrie sufleteascã. ªi, mai concret, și el se deghizeazã, adoptã diferite nume, își depãșește propria moarte, practicã magia. Chiar seamãnã cu zeul, un bãtrân înalt cu barbã cenușie și o pãlãrie mare (cum apare în Saga lui Olaf Tryggvason). În schimb, partea plutonianã, morbidã, a lui Odin, care este nemuritos, cunoaște tainele necromanției, provoacã lupte și își ucide semenii, poate fi asimilatã lui Sauron. Saruman și Radagast îi invocã pe Loki și Freyr. Enții par a face aluzie la rolul activ pe care îl joacã natura, ea însãși personaj și susținãtoare a echilibrului, dacã facem conexiunea și cu Yggdrassil, axis mundi în miturile nordice.
Era de așteptat ca și pãsãrile rãpitoare sã fie prezente, dacã Gandalf este o imagine a lui Odin. Zeul se preface uneori în șoim, ca de pildã în Saga regelui Heidrek, unde cei doi se întrec în ghicitori, iar când zeul pierde, pentru a se feri de mânia regelui, se metamorfozeazã. Ceva asemãnãtor cu Nazgûl gãsim în aventurile lui Bosi și Herraud, dar mai probabil sunt apariții ale naturii pervertite a omului, create pentru a echilibra binele și rãul. Dragonul Smaug are însã corespondențe mai clare: dușmanul lui Beowulf, Fafnir, cel ucis de Sigurd sau Nithhogg, care roade rãdãcinile arborelui lumii.
Multe obiecte din univerul lui Tolkien sunt nelipsite din epopei. Cel mai important, inelul, îl întâlnim bunãoarã în Volsunga Saga, drept proprietatea blestematã a dwarfului Andvari. Apoi, îl mai avem pe Draupnir, inelul pe care Odin îl așeazã pe rugul lui Baldur, un analog semnificativ pentru cã la fiecare nouã zile producea alte opt inele. Inelul lui Sauron controla și el nouãsprezece obiecte. În plus, inelul ca obiect de putere face parte din tradiția nordicã a marilor inele ținute în temple și folosite pentru întãrirea jurãmintelor. În Stãpânul Inelelor, Gollum jurã pe neprețuit cã nu îi va face rãu lui Frodo. În afarã de inele, armele (Anduril, sabia lui Aragorn), armurile (Mithril cea fãuritã de elfi), stindardele sau tema preluãrii obiectului de la mort (sabia Sting), a împãrțirii aceluiași scut (Eowyn și Merry), obiceiul de a dãrui obiecte de mare semnificație (gestul lui Galadriel) își gãsesc și ele numeroase corespondențe în Heimskringla și nu numai.
Tolkien a construit, de fapt, propria epopee
La fel de interesante sunt și sinonimiile de obiceiuri, care ne aratã încã o datã cât de apropiatã este lumea lui Tolkien de cea a spațiului nordic. Concursul de ghicitori deja l-am menționat. Bilbo câștigã inelul de la Gollum în același mod cum câștigã Odin în fața uriașului Vafthrudnir: adresându-i o întrebare personalã, la care numai el știa rãspunsul. Runele alfabetului Cirth, de care Tolkien s-a ocupat cu mare grijã filologicã, apar cu precãdere în inscripții magice și vrãji (ca pe ușile Moriei sau harta lui Thror), aluzie la înțelepciunea și puterea pe care le reprezintã în cultura nordicã.
Numeroase nume pot fi descifrate pornind de la engleza veche: Eowyn compus din „eo” – cal, „wyn” – bucurie; Isengard compus din „isen” – fier și „geard” – așezãmânt; Grima – mascã etc. Dar asemenea explicații nu sunt întotdeauna aplicabile. Oricum, cert este cã Tolkien, pentru a micșora discrepanța între volumul mitologico-literar al lumii clasice și cel anglo-saxon, aspirã sã umple golul folosindu-se de cultura scandinavã și creând o posibilã mitologie care s-ar potrivi spațiului anglofon. Iar pentru aceasta, el acapareazã tot felul de cutume pe care le întâlnește în saga sau în poemul Beowulf. Modul cum se desfãșoarã vizita la curtea lui Theoden se aseamãnã cu ce se petrece la sediul regelui Hrothgar.
În materie de guvernare putem observa multe similaritãți. Relațiile dintre cãpetenii sunt unele care implicã servicii și rãsplatã. Când majordomul din Gondor, Denethor, vrea sã cearã ajutorul Rohan-ului, îi trimite lui Théoden o sãgeatã cu pene negre și vârf roșu. Același obicei îl aveau și regii norvegieni când chemau vasali din zonele rurale. Majordomii, chiar dacã nu sunt o instituție ca în Gondor, apar totuși în mai multe epopei, ca, de exemplu, cea a lui Olaf Tryggvason. Obiceiurile funerare rezoneazã cu descrierile din Beowulf, iar descinderea într-un tumul care ascunde spiritul neliniștit al unui erou amintesc de înfruntarea mamei lui Grendel în Beowulf, intrarea lui Grettir în mormântul lui Kar sau trezirea lui Angantyr în Saga lui Kormák. Peșterile (a lui Gollum), monștrii care pãzesc diverse locuri (Minas Morgul), celebrarea victorioșilor (dupã Helm’s Deep), negocierile dificile (împarțirea tezaurului lui Smaug), intervenția destinului (la Pelennor), testarea eroului (Galadriel în fața inelului), visele premonitorii (cele ale lui Arwen) sau practicarea compasiunii (Frodo fațã de Gollum) sunt alte aspecte de luat în seamã pentru comparație.
Mult mai multe sunt de analizat în aceastã culturã eroicã pe care o construiește Tolkien, de la peisajele dominate de munți, pãduri și mlaștini pânã la virtutea neasemuitã a personajelor emblematice. Este un univers de o bogãție uimitoare, în care, dupã cum am încercat sã atragem atenția, autorul încorporeazã un alt univers la fel de ofertant, cel al epopeilor nordice, pe care îl cunoștea atât de bine, încât ni se pare cã toate paralelele ce pot fi surprinse sunt mai degrabã un rezultat al unei fuziuni inconștiente. Desigur cã influențele nordice sunt doar o parte a rețetei pentru Pãmântul-de-Mijloc. ªi Tolkien a absorbit atât de bine materialele care i-au stat la dispoziție încât a reușit sã țeasã o poveste mult mai complicatã și mai provocatoare decât suma ingredientelor. Este propria sa epopee, una care meritã sã fie exploratã mult mai pe îndelete, deoarece, și grație lui Peter Jackson, este unul dintre acele produse culturale care vor dãinui multã vreme în memoria colectivã.
Bibliografie selectivã:
Burns, M., Perilous Realms: Celtic and Norse in Tolkien’s Middle Earth, Toronto, 2005
Chance, J., Tolkien the Medievalist, Londra, 2003
Shippey, T., J.R.R. Tolkien: Author of the Century, Londra, 2000
Shippey, T., The Road to Middle-earth, New Yor, 2003
St. Clair, G., Tolkien’s Cauldron: Northern Literature and The Lord of the Rings, Carnegie Mellon, 2000
Tyler, J.E.A., The Tolkien Companion, New York, 1976
