Györfi-Deák György

Prezentatã la a Treia Conferințã a Societãții Tolkien din România, 22 noiembrie 2014

În prima jumãtate a secolului XIX, medicul și filologul finlandez Elias Lönnrot[1] (1802-1884) a strãbãtut țara și a cules „rune”, cântece din vechime, pe care le-a prelucrat, le-a turnat în tiparul unei epopei naționale și le-a publicat într-o primã formã în 1835, numitã azi „Vanha-Kalevala” (Vechea Kalevala), într-un tiraj de 500 de exemplare, care nu s-au prea vândut. Scriitorul nu s-a descurajat, ci și-a continuat activitatea de folclorist și în 1849 a realizat o versiune „completatã și desãvîrșitã[2], „Uusi-Kalevala” (Noua Kalevala), de 22.795 versuri împãrțite în 50 cânturi, consideratã definitivã.

Kalevala, epopeea poporului finlandez, de Elias Lönnrot. Prima ediție, 1835

Kalevala, epopeea poporului finlandez, de Elias Lönnrot. Prima ediție, 1835

Eroul principal este „moșul vajnic” Väinämöinen, un semizeu nãscut din unirea fecioarei cerești Ilmatar cu vântul și marea, un vrãjitor foarte puternic, bineintenționat, înarmat cu o sabie pe care n-o scoate decât în caz de mare pericol. Naufragiat, el a fost salvat de la pieire de cãtre un vultur uriaș, care l-a purtat în spinare pânã la destinație, în neguroasa Pohjola. Motivul a fost preluat de J.R.R. Tolkien în romanele din ciclul Pãmântului de Mijloc, unde Gwaihir, regele zburãtoarelor, l-a scãpat pe vrãjitorul Gandalf în repetate rânduri, atât din bradul cuprins de flãcãri[3] cât și din turnul Orthanc[4] („Stãpânul inelelor”).

Prima versiune englezeascã a eposului karelian a fost publicatã în 1888 de John Martin Crawford. Tânãrul Tolkien a citit „sãrmana traducere[5] a lui William Forsell Kirby (1907) în 1911, pe vremea când și-a terminat studiile la King Edward’s School din Birmingham. A cãutat textul original, dar nu l-a putut savura decât mai târziu, când s-a mutat la colegiul Exeter din Oxford și a gãsit în biblioteca de acolo gramatica finlandezã a lui Charles Norton Edgecumbe Eliot, care cuprindea mai multe rune. Pe baza acestei cãrți, a început sã creeze primele cuvinte din quenya (limba inventatã, vorbitã și cântatã de elfii din vechime, un fel de latinã a Pãmântului de Mijloc din Primul Ev) și a pornit sã rescrie tragica poveste a lui Kullervo, fiul lui Kalervo (runele XXXI-XXXVI din „Kalevala”), luatã ulterior ca bazã pentru pãtimirile lui Túrin Turambar din mitologia „Silmarillion”.

Comentatorii lui Tolkien au remarcat foarte multe alte similitudini cu „Kalevala”: deși romanul este unul fantasy, acțiunea decurge în mod realist; ambele opere se situeazã temporal în perioada pre-creștinã; moara Sampo, cornul abundenței în stil boreal, este un bun la fel de râvnit ca și Inelul Suveran, ea stârnește patimi, ba chiar un rãzboi, fiind distrusã în final; tot rãul din lume provine din Nord; Nestemata Nordului, fata bãtrânei vrãjitoare Louhi din Pohjola, este la fel de fermecãtoare ca regina Galadriel, care, în Silmarillion, a traversat pustiul înghețat hiperborean împreunã cu elfii rãzvrãtiți; în ambele opere, copacii vorbesc cu înțelepții; lucrurile din lume pot fi create prin cântec; la final, înțeleptul se retrage din lume, unde începe o nouã erã, a oamenilor etc.[6]

Pe lângã cele deja semnalate, „Kalevala” cuprinde și o altã asemãnare cu „Stãpânul Inelelor”, cea oglinditã de credințele legate de fier, metal al cãrui produs poate fi atât benefic cât și malefic pentru om.

Epopeea finladezã cuprinde un episod rarissim în literaturã și în mitologie. Ea povestește în Runa IX cum fierul cel dur a fost creat din laptele fecioarelor cerești, forjat de cãtre legendarul fãurar Ilmarinen și spurcat de cãtre viespe. La început, Ukko[7], divinitatea supremã, conducãtorul spiritelor din cer, a despãrțit cerul de ape și a ridicat pãmântul din mare, apoi a zãmislit trei fete fecioare din genunchiul stâng. Pe când mergeau „pe o dungã-a unui nour[8], sânii li s-au întãrit, sfârcurile au devenit dureroase și laptele a început sã le țâșneascã din țâțe[9]: „Pe pãmânt din piept scãpându-l,/ Peste țãrmuri, peste mlaștini,/ Peste apele strãlimpezi” și s-au transformat în trei feluri de minereuri de fier.

Ilmarinen, cel care a sudat și a creat bolta cereascã, a gãsit „bulzul de oțel” într-o mlaștinã, într-o urmã cãlcatã și de lup, și de urs. El l-a dus în atelier și începu sã-l prelucreze: „L-a bãgat în foc fierarul,/ L-așezã în larga-i vatrã;/ A suflat o datã-n foaie,/ Ba, în douã, în trei rânduri;/ Curse ca smântâna fierul,/ Clocoti în cocoloașe,/ Ca un aluat se-ntinse,/ Ca secara-ntr-o copaie,/ În vãpãile stârnite/ De fierar, acolo-n vatrã,/ În grãmada de jãratic.

Ilmarinen și fãurirea lui Sampo. Helsinki, Finlanda

Ilmarinen și fãurirea lui Sampo. Helsinki, Finlanda

Dar fierul forjat de meșterul finlandez nu era pe de-a întregul gata. Ilmarinen a dizolvat cenușã în apã și a fãcut o leșie pentru cãlit oțelul, a gustat-o, dar n-a fost mulțumit, de aceea a cerut ajutorul unei gâze tãmãduitoare: „Albinuțã, ușuricã,/ Adu miere pe-aripioare,/ Ia și mied gustos pe limbã,/ De prin șase floricele,/ ªapte fire mici de iarbã,/ Pentru-oțelul ce se face,/ Pentru fier, ce se-ntãrește.” Formula citatã reprezintã o parte dintr-un descântec de vindecare, regãsit într-o formulã asemãnãtoare în cânturile ulterioare[10]. Rugãmintea covaciului a fost auzitã de o viespe[11] , „pasãrea lui Hiisi[12]”, care s-a repezit și s-a întors înaintea „stropului de soare zburãtor”: „A adus otrãvuri rele/ De-a lui Hiisi, aruncat-a/ ªi venin cumplit de șarpe,/ Tot copturi negrii de vierme,/ De pe la furnici iuțealã,/ Bale lâncezi de la broaște,/ În leșia ce cãli-va/ Strașnicul oțel, în apa,/ Ce-ntãri-va fierul moale.” Viespea l-a pãcãlit pe fãurar și i-a spurcat truda: „Mâniatu-s-a oțelul,/ Groaznic s-a fãcut și fierul,/ Rupt-a rãul’ jurãmântul,/ ªi-a mâncat ca javra cinstea,/ Se-aruncã înspre-al sãu frate,/ ªi-a mușcat cu gura neamul,/ Prinse sângele sã curgã,/ Clãbucind sã tot țâșneascã.

Legenda creãrii fierului îi este povestitã bardului Väinämöinen de cãtre un vraci, atunci când eroul se rãnește cu o secure de fier la genunchi și nu reușește nicicum sã vindece rana.

Eroul mitic finlandez construiește o corabie îndeplinind toate riturile și gesturile magice cuvenite: folosirea arborelui consacrat ca talpã a corãbiei, incantarea poveștii facerii lumii etc. (Kalevala, runele XVI și XVII). Înainte de aceasta, însã, eroul Kalevalei nu ține cont de canoanele magico-rituale de construcție: el își »înfiripã o luntre cu mândrie«, face »tãlpoaia« ambarcației »cu-ngîmfare«”, uitând cã »Domnul rânduiește mersul, / Ziditorul tot sfârșitul«. În timpul lucrului – profitînd de aceastã »breșã«, de aceste greșeli magico-rituale – duhurile rele (Hiisi și Lempo) îi sucesc eroului securea, care-i intrã cu tãișul în genunchi, rãnindu-l.[13]

De aceastã datã, cunoscând felul cum a apãrut fierul pe Pãmânt și cum natura lui a fost pervertitã de cãtre duhurile necurate, Väinämöinen, cel care s-a nãscut bãtrân și înțelept, îl invocã pe Ukko: „Ukko, zeu atotputernic,/ Mai presus decât toți zeii,/ Tatã, ce domnești în ceruri,/ Vino, iute, am nevoie/ Chiar acum, dã grabnic fuga/ La acela ce te roagã;/ Sprijinește-te cu mâna/ Ta cea mare, îți apasã/ Degetul cel gros și-astupã/ Gaura îngrozitoare,/ Poarta asta pãcãtoasã;/ Pune-o priincioasã frunzã,/ Adã-un nufãr tot de aur,/ Drumul sângelui sã-nchidã,/ Sã opreascã revãrsarea,/ Sã nu-mi mai stropeascã barba,/ Sã nu-mi curgã pe veștminte.

Cu ajutorul divin și al unor „iruri” (unguente) în stare sã uneascã plopii despicați, stâncile crãpate, rana eroului se vindecã și, cu vlaga recãpãtatã în întregime, Väinämöinen pleacã s-o pețeascã pe Nestemata Nordului, fata bãtrânei vrãjitoare Louhi din Pohjola.

O altã ranã greu de vindecat a fost cea suferitã de Frodo Baggins în noaptea când Duhurile Inelului i-au atacat pe hobbiții conduși și protejați de Aragorn. Expediția menitã sã ducã Inelul Suveran în Vâlceaua Despicatã poposise pe țancul Vremii, dealul legendar unde așteptase regele Elendil sã vinã elfii conduși de Gil-galad dinspre Apus, în zilele Ultimei Alianțe. Dâmbul pe care cândva se ridicase un foișor oferea o vedere perfectã pânã foarte departe.

Pe înserate, Aragorn, Frodo și Merry i-au vãzut pe cei trei nazguli care atacaserã hanul Poneiul cabrat din Bree, plus încã alți doi. Ca sã se apere, au aprins un rug cu lemnele tãiate de pribegi. Dupã rãsãritul Lunii, au apãrut și inamicii, niște siluete înalte și negre, atât de întunecate, „încât semãnau cu niște gãuri negre în umbra adâncã din spatele lor[14]. De fricã, purtãtorul inelului și l-a tras pe deget, dar, în loc sã se facã nevãzut, s-a transformat într-o țintã clarã. Sufletele robite lui Sauron l-au atacat pe datã ca sã-i smulgã mica și omnipotenta bijuterie. Conducãtorul umbrelor era însuși blestematul Rege Vrãjitor, nazgulul cu coiful încoronat. ținea în mâini o sabie lungã și un pumnal din fier înveninat, cu care l-a încolțit și l-a rãnit pe Frodo în umãrul stâng, unde a simțit „o durere ca de așchie de gheațã otrãvitã”. „Ooo, Elbereth! Gilthoniel![15] a invocat hobbitul numele Doamnei Stelelor și i-a alungat.

Frodo și Nazgulii pe Țancul Vremii. Capturã din filmul lui P. Jackson

Frodo și Nazgulii pe Țancul Vremii. Capturã din filmul lui P. Jackson

Umbrele s-au retras, deoarece au crezut cã lovitura va deveni mortalã. Când piticuții au gãsit dimineața arma, ea lucea cu o scãpãrare glacialã. Avea tãișul zimțat și vârful rupt. În lumina primelor zori, lama pumnalului pãru sã se topeascã, dispãrând ca un fum în vãzduh. Însã țandãra de fier înveninat a rãmas în trupul lui Frodo și a început sã se strecoare prin carne cãtre inimã, continuând totodatã sã-i otrãveascã trupul și spiritul, întocmai cum cioburile din ochi și din inimã l-au derutat și l-au aservit Crãiesei Zãpezii pe bãiețașul Karl din basmul lui Hans Christian Andersen.

Arma folositã de liderul Duhurilor Inelului era un pumnal Morgul, care se fragmenta în ranã și continua sã acționeze mult timp dupã atac, un tip nepotrivit pentru lupta om la om, utilizat numai pentru atacuri mișelești. Dupã vindecare, când s-au reîntâlnit în palatul lui Elrond-cel-pe-jumãtate-elf, vrãjitorul Gandalf l-a lãmurit pe Frodo:

„- Dacã ar fi izbutit, ai fi devenit și tu așa cum sunt ei, doar cã mai slab și supus poruncilor lor. Ai fi devenit un duh sub puterea Seniorului Întunecimii…[16]

Atacul bazat pe un agent pervertit prin magie neagrã este unul subtil, greu de detectat și foarte dificil de vindecat. Aragorn a tratat rana cu fierturã de „athelas”, „frunza regelui”, un fel de busuioc al numenorienilor, dar n-a reușit decât sã încetineascã evoluția bolii. Seniorul elf Glorfindel a încercat un transfer bioenergetic, dar s-a declarat de asemenea neputincios, mai ales în condițiile fugii din fața Cãlãreților Negri. Abia Elrond va avea timpul și mijloacele necesare sã-l salveze pe Frodo, dar rana nu se va vindeca cu totul și-l va chinui în fiecare an, chiar și dupã înfrângerea lui Sauron, pânã când va pãrãsi Pãmântul de Mijloc.

Caracterul malefic al fierului transpare și în alte narațiuni și legende. Maurice Vieux povestește în „Lumea constructorilor medievali” un caz petrecut chiar în inima Franței, în cea mai cunoscutã bisericã a parizienilor:

Balamalele marii uși din portalul central de la catedrala Notre-Dame de Paris au fost forjate de meșterul Biscornet, care și-a vândut sufletul Diavolului ca sã reușeascã acest lucru. De aceea, euharistia nu trecea niciodatã prin acea ușã, ci prin cele laterale.[17]

În „Silmarillion”, mitologia Pãmântului de Mijloc, fierul apare adesea asociat cu forțele Întunericului, mai ales în toponime.

Zeul cel rãzvrãtit, Melkor (numit ulterior Morgoth, „Dușmanul Negru”), a construit în Primul Ev, la cererea lui Sauron, locotenentul sãu, o fortãreațã puternicã, numitã Angband, „Temnița de fier” sau „Infernul de fier”, situatã în Munții de Fier (Ered Engrin). Robert Lazu a sintetizat pentru articolul omonim din „Enciclopedia lumii lui J. R. R. Tolkien[18]: „Aici s-au aflat ascunși Balrogii, demonii terorii, așteptând întoarcerea stãpânului lor, Melkor, pe care aveau sã-l scape din plasele hidoasei Ungoliant. Tot aici, în Angband, Morgoth s-a încoronat singur ca rege încrustând Silmarillii furați în fierul coroanei ce-o purta pe frunte.” Doar unul dintre ei a fost recuperat de eroul Beren și zâna Lúthien, cu ajutorul pumnalului Angrist (Satârul de Fier) și este purtat de corãbierul celest Eärendil în chip de Luceafãr, „Steaua Speranței”. Celelalte douã geme magice, în apele cãrora fusese captatã lumina celor Doi Arbori din Valinor, s-au pierdut dupã Rãzboiul Mâniei. Morgoth însuși este azvârlit de valari „prin Poarta Nopții dincolo de Zidurile Lumii, în Nimicnicia Fãrã de Timp[19].

Dar Sauron s-a retras și, pãcãlindu-i pe elfi, a fãurit împreunã cu ei Inelele Puterii, controlate de cãtre Inelul Suprem. Nouã dintre ele au fost date regilor oamenilor, dintre care cel mai neleguit a fost Regele-Vrãjitor, stãpânul ținutului nordic Angmar, adicã „țara de fier”, o adevãratã Pohjola din universul tolkienean. Suveranul blestemat din Angmar a cucerit regatul Arnor, a atacat statele vecine Rhudaur și Cardolan, ba chiar a încercat sã pãtrundã în Vâlceaua Despicatã. În cele din urmã a fost învins de o coaliție și a fugit în Mordor, de unde a revenit la sfârșitul celui de-al Treilea Ev ca și conducãtorul Duhurilor Inelului.

Vrãjitorul trãdãtor Saruman a promis majordomului Beren cã va avea grijã de Isengard („Curtea de Fier” sau „Fortãreața de Fier”). Mihaela Cernãuți-Gorodețchi l-a prezentat astfel în enciclopedia dedicatã Pãmântului de Mijloc[20]: „Animat de gânduri ticãloase, Saruman eșueazã în misiunea pe care o are de îndeplinit ca istar pe Tãrâmul de Mijloc și devine un slujitor al Rãului: taie copacii din vale, schimbã cursul Isenului, aduce hoarde de orci și uruk-hai și fãurește arme; atacã repetat și înverșunat Rohanul, pânã când, în timpul Rãzboiului Inelului, enții și huornii, sub comanda lui Arborebãrbos, pornesc asalt asupra fortãreței și reușesc s-o cucereascã.

Sauron, Regele-Vrãjitor și Saruman au fost trei maeștri ai magiei negre, obsedați de obținerea puterii absolute prin mijloace nelegiuite. Dar nu toate semințiile s-au lãsat robite de Întuneric. Inelele Puterii n-au avut nici un efect notabil asupra piticilor. Aceștia, „poporul din stâncã”, creație a valarului Aulë[21], s-au dovedit a fi cei mai destoinici fierari, mari fãuritori de armuri, coifuri, sãbii, scuturi și cãmãși de zale. Precum i-a povestit Thorin Scut-de-Stejar, Regele Tãrâmurilor de sub Munte, lui Bilbo Baggins: „Regii obișnuiau sã trimitã dupã fierarii noștri și îi rãsplãteau cât se poate de frumos, chiar și pe cei mai puțin pricepuți. Tații ne rugau din suflet sã le luãm fiii drept ucenici și ne plãteau bine.[22] Thorin era înrudit cu cei din neamul Barbã-Lungã, care locuiau chiar pe Dealurile de Fier, de unde s-au grãbit sã-i vinã în ajutor dupã moartea zmeului Smaug. Dar nici meșteșugul piticilor de pe Muntele Singuratic n-a fost de lepãdat.

Piatra Strãveche, cãutatã de Thorin. Picturã de Ted Nasmith

Piatra Strãveche, cãutatã de Thorin. Picturã de Ted Nasmith

Biografii lui Tolkien[23] au insistat asupra perioadei în care a copilãrit la țarã, la ferma mãtușii sale Jane Neave (nãscutã Suffield, surioara mamei) din Dormston (Worcestershire), casã numitã Bag End (Fund de sac) de cãtre localnici, de unde a fost nevoit sã se mute la Birmingham, un oraș agitat și mizer. Atât Inelul Suprem cât și moara fermecatã Sampo sunt niște obiecte obținute prin tehnologii avansate de prelucrare a metalelor, în vreme ce locuitorii Pãmântului de Mijloc din al Trelea Ev și eroii din Kalevala viețuiau într-un univers eminamente agrar. Pentru noi, orãșenii nãscuți dupã bombardamentele din Hiroshima și Nagasaki, „fierul bãtut pe nicovalã” poate fi perceput ca un simbol al puterii nucleare, al ingineriilor genetice sau al telecomunicațiilor globale. Ele pot fi folosite pentru a produce energie din belșug, a asigura o cantitate mai mare de hranã sau a pãstra legãtura cu cei dragi aflați la mare depãrtare, deci ca sã se ușureze viața oamenilor, dar pot deveni și niște arme teribile, niște „mijloace de nenorocire în masã”. Fierarul Ilmarinen, absorbit de lucru, n-a bãgat de seamã cã gâza care s-a întors n-a fost albinuța cea tãmãduitoare, ci netrebnica viespe. Noi nu ne mai putem permite nici o neatenție, altfel „fierul înveninat” se va frânge în ranã și va începe sã se strecoare cãtre inimã, ca o fãrâmã de gheațã menitã sã ne transforme în duhuri supuse unui Rãu pe care altminteri l-am fi putut evita.

(Prezentatã la a treia conferințã anualã a Societãții Tolkien din România, 22 noiembrie 2014)

_________________________

[1] Nume ortografiat și sub forma Loennrot.

[2] Vlad Pohilã, „ Kalevala, un magic simbol al spiritualitãții fineze”. În: Revista Limba Românã, Nr. 11-12, Anul XII, 2002. Accesatã pe internet în 4 noiembrie 2014.

[3] John Ronald Reuel Tolkien, O poveste cu un hobbit, traducere de Catinca Ralea, traducerea versurilor Leon Levițchi, București, Editura Ion Creangã, 1975, pag.121-128.

[4] John Ronald Reuel Tolkien, Stãpânul inelelor, vol. I, Frãția Inelului, București, traducere de Irina Horea, versuri traduse de Ion Horea, Editura Adevãrul, 2010, pag. 373.

[5] Scrisoarea 163 din 7 iunie 1955, adresatã lui W.H. Auden: „I mentioned Finnish, because that set the rocket off in story. I was immensely attracted by something in the air of the Kalevala, even in Kirby’s poor translation.

[6] Jane Chance, Tolkien and the Invention of Myth, În vol.: Anthony B. Buccitelli, Western Folklore, Vol. 65, No. 3 (Summer, 2006), pp. 343-345. Arne Zettersten, J.R.R. Tolkien’s Double Worlds and Creative Process: Language and Life, Palgrave Macmillan, 2011. La noi, meritã citit eseul Alexandrei Rus, „Simboluri kalevaliene în opera lui Tolkien”.

[7] În prefața la traducerea din 1888, J. M. Crawford derivã numele lui Ukko din maghiarul „agg”, care înseamnã „bãtrân”, „moș”. Mult mai aproape pare sã fie cuvântul „ük”, care înseamnã „strãmoș”. O filiație obișnuitã cuprinde tatãl (hu.: apa), bunicul (hu.: nagyapa), strãbunicul (hu.: dédapa), bunicul bunicului (hu.: ükapa). Dacã asemãnarea finlandezului „Ukko” cu maghiarul „ük” nu este întâmplãtoare, atunci numele desemneazã fãrã îndoialã un Tatã divin aflat în ceruri.

[8] Barbu Brezianu a tradus acest vers în Kalevala, Editura Ion Creangã, București, 1974, astfel: „mergeau pe streașina unui nour”, Dacã nu se specificã altfel, toate citatele românești provin din traducerea lui Iulian Vesper: Elias Lönnrot, Kalevala, Epopee popularã finlandezã, Editura de Stat Pentru Literaturã și Artã, București, 1959.

[9] Este un capitol care lipsește din versiunea „Kalevala, țara îndepãrtatã”, tradusã de Lendvay Eva, dupã repovestirea lui Csire Gabriella (Editura Allfa, București, 2001).

[10] În Runa XV, mama lui Lemminkäinen cere de asemenea ajutorul unei albine: „Albinuțã drãgãlașã,/ Tu, a florilor reginã,/ Pleacã iute, catã miere,/ Du-te și culege miedul/ Colo-n Metsola cea bunã,/ Tocma-n fundul Tapiolei;/ De prin flori adunã miere,/ De pe firave pistiluri,/ De la mari mulțimi de plante,/ Sã ung pãrțile bolnave,/ S-oblojesc rãni tare rele.

[11] În traducerea lui J. M. Crawford: „evil Hisi’s bird, the hornet”. W. F. Kirby tãlmãcește la fel versul respectiv: „the hornet, Bird of Hiisi”; în varianta Iulian Vesper: „viespea, pasãrea lui Hiisi”. În ediția 1974, Barbu Brezianu n-o identificã, ci o numește, oarecum surprinzãtor: „zburãtoarea din (sic!) Hiisi”.

[12] În „Encyclopedia of Demons in World Religions and Cultures” de Theresa Bane (McFarland and Company, Jefferson, 2012), se spune cã Hiisi este un cãpcãun spân, personificare a vântului nordic, care congeleazã tot ce întâlnește în cale. Sursa citatã adaugã: „Când se traduce din englezã în finlandezã, cuvântul »goblin« este adesea echivalat cu »hiisi«.” (pag. 168-169)

[13] Andrei Oișteanu, Motive și semnificații mito-simbolice în cultura tradiționalã româneascã, Editura Minerva, București, 1989.

[14] John Ronald Reuel Tolkien, Stãpânul inelelor, vol. I, Frãția Inelului, traducere de Irina Horea, versuri traduse de Ion Horea, București, Editura Adevãrul, 2010, pag. 283.

[15] Idem, pag. 284

[16] Idem, pag. 317.

[17] Maurice Vieux, Lumea constructorilor medievali, traducere de Crișan Toescu, București, Meridiane, 1981, p.134.

[18] Enciclopedia lumii lui J. R. R. Tolkien (coordonator Robert Lazu), Editura Galaxia Gutenberg, 2007, pag. 55.

[19] John Ronald Reuel Tolkien, Silmarillion, RAO International Publishing Company, București, 2003, pag. 352.

[20] Enciclopedia lumii lui J. R. R. Tolkien (coordonator Robert Lazu), Editura Galaxia Gutenberg, 2007, pag. 178.

[21] John Ronald Reuel Tolkien, Silmarillion, RAO International Publishing Company, București, 2003, pag. 72-74.

[22] John Ronald Reuel Tolkien, O poveste cu un hobbit, traducere de Catinca Ralea, traducerea versurilor Leon Levițchi, București, Editura Ion Creangã, 1975, pag. 33

[23] John Garth, Tolkien and the Great War: The Threshold of Middle-Earth, Harper Collins Publishers 2003; Trevor Hart and Ivan Khovacs (editors), Tree of tales : Tolkien, literature, and theology, Baylor University Press, Waco, Texas, 2007; Michael White, Tolkien: A Biography, New American Library, New York 2001.