(Poezioarele pentru copii ca surse de inspirație ale lui J. R. R. Tolkien)

de Györfi-Deák György

În romanul „Stãpânul inelelor” de J. R. R. Tolkien, una dintre scenele cele mai surprinzãtoare se petrece la hanul „Poneiul cabrat” (Poneiul în douã picioare), unde poposesc Frodo Baggins, „purtãtorul inelului” și cei trei hobbiți însoțitori ai sãi: grãdinarul Sam Gamgee, vãrul Peregrin Took, zis Pippin și prietenul acestuia, Meriadoc Brandybuck, zis Merry. Dupã ce scapã de urmãrirea Cãlãreților Negri și Tom Bombadil îi elibereazã din mrejele Bãtrânului Om-Salcie, cãlãtorii ajung la rãscrucea de drumuri de lângã satul Bree (unde toate casele au ferestre doar pe partea de Apus) și trag la casa de oaspeți recomandatã de soțul zânei acvatice Fragã Auritã.

Ca în orice caravanserai, și aici fãpturile mici și mari (hobbiți, pitici și oameni) beau și petrec înainte sã se odihneascã și sã plece mai departe. Dupã ce și-a turnat o halbã pe gât, Pippin începe sã povesteascã în gura mare cum s-a prãbușit tavanul pe primarul Will Picior-Mic și peripețiile de la petrecerea de rãmas-bun a bãtrânului Bilbo. La sfatul lui Aragorn (pribeagul poreclit Pas Mare), ca sã abatã atenția de la finalul întâmplãrii, Frodo sare pe masã și începe sã danseze, cântând „Omul de pe Lunã a rãmas treaz prea mult noaptea” (The Man in the Moon Stayed Up Too Late). Amețit de succes și de berea oferitã ca rãsplatã, când este rugat sã biseze, nepotul lui Bilbo alunecã accidental pe o tavã încãrcatã cu cãni și se face nevãzut. Cum se zice: „a cãzut din lac în puț”: a încercat sã manipuleze publicul și s-a transformat el însuși într-un subiect de maxim interes.

Ca sã sporeascã dramatismul acțiunii din versiunea cinematograficã, regizorul Peter Jackson a simplificat populara scenã în „Stãpânul inelelor” și a renunțat la nãstrușnicul cântec. Nu-i singura modificare. În carte, nici vorbã sã plouã cu gãleata, ca la sosirea în Bree din film, unde, în plus, hangiul nu-i dã nicio scrisoare de la Gandalf lui Frodo! Gãsiți lista completã a diferențelor dintre original și ecranizare pe situl theonering.com. Ca sã reintre în grațiile fanilor, neozeelandezul a introdus o secvențã în prima parte a trilogiei „Hobbitul”, unde, la ospãțul din Vâlceaua Despicatã, piticul Bofur (James Nesbitt) cântã o variantã diferitã, în vreme ce piticii îl bombardeazã cu cocoloașe de pâine. Sã nu cãutați episodul cu pricina în carte!

Pentru cititorul englez adult, cântecul interpretat reprezintã o sursã de amuzament în plus, deoarece se bazeazã pe o strãveche poezioarã pentru copii, „The cat and the fiddle” (Mâța și scripca), cunoscutã de toți cei nãscuți pe cuprinsul „strãvechiului Albion”:

„Hey diddle diddle,/ The Cat and the fiddle,/ The Cow jumped over the moon./ The little Dog laughed,/ To see such sport,/ And the Dish ran away with the Spoon.”

(Hei, du-ra du-ra!/ Mâța și cu cetera,/ vaca peste Lunã-n zbor./ Râde cãțelul Azor:/ sportu-i fãrã beteșug,/ blidul și lingura fug.)

Scriitorul a lãrgit cadrul și a transpus originalul într-o baladã cu 13 strofe de câte 5 versuri. Eroul este Omul de pe Lunã. Atras de berea servitã în hanul de pe Pãmânt, el vine sã tragã un chef strașnic pânã târziu în noapte. Pisica bețivanã a rândașului îi cântã în strunã, cãțelul hangiului îi distreazã pe mușterii, iar vaca danseazã îmbãtatã de muzicã, laolaltã cu blidele și lingurile din argint. Când chefliul picã sub masã, hangiul evacueazã toatã trupa și-i trimite acasã, înapoi pe astrul selenar, doar e ora trei și jumãtate, vremea când Luna apune, iar Soarele se pregãtește sã rãsarã.

John Garth constatã în studiul „Tolkien și Marele Rãzboi” (Tolkien and the Great War, 2005) cã poezioara originalã, „Hey diddle diddle!”, este lipsitã de orice sens. Comicul și absurdul sunt tipice pentru lirica ludicã de oriunde. Iatã un exemplu autohton, cules de Teodor Sãrãcuț-Comãnescu:

„Șoricel, coadã vãrgatã,/ Ce-ai mâncat smântâna toatã,/ Acum hai la judecatã!/ Judecata e fãcutã:/ Ia pisica și-o sãrutã,/ Pe-amândouã pãrțile,/ Sã-i creascã mustãțile.”

Repovestirea escapadei Omului de pe Lunã de cãtre Tolkien pãstreazã toate elementele inițiale, dar le împletește într-o narațiune nostimã care explicã, fãrã a sacrifica lipsa de logicã a poezioarei, ce s-a întâmplat cu adevãrat, reface întâmplarea originalã din zorile mitice ale umanitãții, relatare care apoi a fost redusã succesiv de-a lungul veacurilor și transmisã nouã în forma de nonsens publicatã de culegerea „Mama gâscã” (Mother Goose’s Melody, 1765). Melodia originalã asociatã nãstrușnicelor versuri a fost notatã de James William Elliott și a vãzut lumina tiparului în volumul „Poeziile și cântecele pentru copii ale națiunii” (National Nursery Rhymes and Nursery Songs, 1870). Tom Shippey noteazã în „Drumul cãtre Pãmântul de Mijloc” (The Road to Middle-earth, 2003) cã, prin prelucrãrile publicate, eminentul lingvist din Oxford a creat un sistem de recuperare a informației filologice referitoare la originalele pierdute: fragmentele rãmase trebuie considerate ca indicii pentru reconstituirea acestor „artefacte literare” supraviețuitoare peste veacuri.

Scriitorul englez a publicat prima poezie despre Omul de pe Lunã cu mult înainte de a începe sã scrie „O poveste cu un hobbit”, în culegerea studențeascã „A Northern Venture” (Swan Press, Leeds, 1923). Ea este redatã în primul volum din „Istoria Lumii de Mijloc” (The History of the Middle Earth, 1983). Aici, accentul cade pe portretizarea moharhului selenar, un singuratic care, sãtul de ambrozia razelor lunare, merge sã bea un gin în Norfolk. Într-un articol scris pentru celebra enciclopedie a lui Michael D. C. Drout (J. R. R. Tolkien Encyclopedia, Scholarship and Critical Assessment, 2007), Gene Hargrove considerã cã aceastã descriere a personajului nu corespunde trãsãturilor mitice creionate în lucrãrile ulterioare. Versiunea definitivã a veselei balade a fost inclusã în „Aventurile lui Tom Bombadil” (The Adventures of Tom Bombadil, 1962).

Din marea mitologie „Silmarillion” aflãm cã Omul de pe Lunã este un spirit superior, un maia cu numele de Tilion, supranumit „Vânãtorul cu arc de argint”. El este unul dintre însoțitorii valarului Oromë, „îmblânzitorul fiarelor și stãpânul unor animale legendare”, precum vitele albe cu coarne de mare preț (Mihaela Cernãuți-Gorodețchi). Dupã ce pãianjenul Ungoliant a supt seva celor doi Copaci din Valinor și i-a veștejit, pe ramurile lor uscate s-au copt un ultim rod aurit și a înflorit o ultimã floare strãlucitoare de argint. Aceasta din urmã, amintire a frumosului arbore Telperion, a fost așezatã într-o arcã cârmuitã de Tilion și a devenit astrul nopții. Legendele din Primul Ev al Pãmântului de Mijloc pãstreazã povestea Soarelui și Lunii, așa cum apare ea și în folclorul românesc, dar cu o inversare de roluri: fecioara de foc Arien cãlãuzește Arca solarã, în vreme ce Bãrbatul de pe Lunã este nestatornicul și rebelul pornit s-o ajungã din urmã.

Tolkien n-a fost singurul universitar interesat de folclorul celor mici. La noi, profesorul Ivan Evseev de la Universitatea de Vest din Timișoara a publicat studiul „Jocurile tradiționale de copii. Rãdãcini mitico-rituale” (Editura Excelsior, Timișoara, 1994) unde pleca de la premiza cã jocurile și poezia pruncilor au în comun „un vocabular, o gramaticã și o semanticã”. Cântecele intonate de copii atunci când se joacã au ca sursã de inspirație cântecele de leagãn, descântecele, formulele de incantație auzite și învãțate de la mame. Lingvistul bãnãțean, autor și al unor dicționare de simboluri și arhetipuri culturale, a studiat stratul mitico-simbolic și finalitatea magico-ritualã a cântecelor și jocurilor infantile. Demersul sãu a demonstrat cã jocul transpune gândirea magicã în realitate, constituie o formã de comunicare cu lumea invizibilã, iar codul ludic este perfect compatibil cu celelalte componente ale culturii populare.

Preocupãri similare a avut și filologul sãlãjean Teodor Sãrãcuț-Comãnescu, autorul „studiului stilistico-poetic” „Poezia copiilor și pentru copii” (Casa Cãrții de Științã, Cluj, 2010). El și-a motivat astfel demersul:

„Creațiile pentru copii trebuie sã ființeze ca adevãrate «bijuterii scriitoricești», marcând clar naturalețea, simplitatea, armonia, expresivitatea, originalitatea stilului autorului pentru a facilita decodarea mesajului cãtre lume și, implicit, cãtre copil și crearea unei satisfacții personale micului cititor, cãci, dacã acesta nu descoperã în carte tainele avidului sãu univers interior, nu se va apleca asupra ei cu plãcere, motivatã fiind, din acest punct de vedere, ideea cã o carte necititã este, valoric, ca una nescrisã.”

În eseul „Despre basmele cu zâne” (On Fairy-Stories, 1939) Tolkien a subliniat necesitatea ca literatura, fie ea cultã ori popularã, sã rãmânã veșnic vie:

„Basmele cu zâne n-au cum sã fie mostre pietrificate din care doar geologii experimentați pot preleva fosilele. Elementele vechi pot fi deteriorate, uitate ori eliminate sau înlocuite cu alte ingrediente cu multã ușurințã, precum va dovedi orice comparație între o poveste și variantele sale înrudite îndeaproape. Elementele pe care le conțin trebuie cã au fost pãstrate (sau inserate) adesea doar fiindcã povestitorii cu viu grai le-au simțit (instinctiv sau conștient) «valoarea» literarã.” (Traducere de Marius Ivașcu.)

Relatarea și retrãirea pãțaniilor de la hanul „Poneiul cabrat”, în deplina lor complexitate de sensuri (conștientizatã ori nu de cãtre diferiții cititori), este doar una dintre minunatele transpuneri în faptã ale acestui crez.

A aparut in revista „Scoala Noastra” (Zalau) nr.15-16 din noiembrie 2014