Viața lui Arthur Waley, traducãtorul englez al primei variante ample din „Cãlãtoria spre Soare-Apune”, seamãnã în multe privințe cu cea a lui John Ronald Reuel Tolkien. Amândoi scriitorii s-au nãscut la sfârșitul secolului al XIX-lea, în 1889, respectiv 1892 și au trãit pânã în 1966, respectiv 1973. Au fost atrași de învãțarea unor limbi exotice, vorbite în locuri îndepãrtate ale lumii, le-au studiat asiduu, au ajuns sã le cunoascã la un nivel academic, apoi au tradus sau au popularizat opere de excepție, precum „Analectele lui Confucius”, „Cartea Cãii și Virtuții”, „Sir Gawain și Cavalerul Verde” ori „Beowulf”. La un moment dat, știința filologicã a fiecãruia a servit pentru apãrarea patriei: în Primul Rãzboi Mondial, Tolkien a fost detașat pe lângã Marele Stat Major, iar Waley a decodificat mesaje pentru Ministerul Informației în cel de-al doilea.
Când Waley a publicat în 1942 „Monkey”, versiunea de 30 de capitole a romanului clasic scris de Wu Cheng-En, volumul a apãrut la George Allen and Unwin, editorii care, ca urmare a recomandãrii lui Rayner Unwin, pe atunci în vârstã de doar 12 ani, tipãriserã și „Hobbitul” în 1937. La vremea respectivã, Tolkien începuse lucrul la „Stãpânul inelelor”, terminat în 1949, apãrut tot acolo, între 1954-1955. Chiar dacã, atât în corespondențã cât și în însemnãri, el nu face nicio mențiune referitoare la marele roman chinezesc, este imposibil ca o narațiune atât de însemnatã și de faimoasã sã nu-i fi trezit interesul.
Similitudinile sunt numeroase și diverse. În afarã de numãrul impresionant de pagini, ambele lucrãri literare urmãresc aventurile unei expediții dificile, a cãrei mizã finalã este înfrângerea Rãului și salvarea sufletelor oamenilor. Direcția în care cãlãtoresc cãlugãrul Tripitaka și cei patru tovarãși ai sãi este totuna cu cea înspre care se retrag elfii la sfârșitul celui de-al Treilea Ev, dupã terminarea Rãzboiului Inelului. Fanii lui Oswald Spengler au profitat de ocazie și au reluat tema „declinului Occidentului”, adaptatã acum civilizației superioare de pe Arda, pentru cã mitologia tolkieneanã menține o ciclicitate a reinstaurãrii Rãului, însã valarii vegheazã asupra popoarelor create sau însuflețite de Iluvatar și-i ajutã pe cei drepți prin intermediul istarilor.
Conducãtorii ambelor expediții sunt lideri spirituali recunoscuți. Atât preotul budist Xuanzang cât și vrãjitorul Gandalf cãlãresc pe câte un armãsar alb de origine nobilã. Prima aventurã de dupã plecare o reprezintã întâlnirea cu cei trei cãpcãuni, întocmai ca în „Hobbitul”. „Nemuritorii” taoiști îl induc în eroare pe regele din țara „Carul cel încet” la fel cum Gríma Limbã-de-Vierme îl otrãvește pe Théoden, domnitorul din Rohan. O peșterã ascunsã în spatele unei perdele de apã asigurã atât siguranța maimuțelor conduse de Sun Wukong, neastâmpãratul care și-a luat numele de Marele-înțelept-Maimuța-Egalul-Cerului, cât și refugiul cercetașilor conduși de Faramir, cãpitanul Gondorului. Potcapul argintiu de pe țeasta Regelui Maimuțã are același efect punitiv ca și funia elfeascã folositã pentru a-l cetlui pe Gollum.
Scriitorul Wu Cheng-en a trãit în secolul al XVI-lea, pe vremea dinastiei Ming, epoca de aur a romanului clasic chinezesc. A fost un cãrturar provenit dintr-o familie scãpãtatã de funcționari imperiali. Vremelnic, a ocupat el însuși o slujbã mãruntã. Spirit independent și zeflemitor, el este un frate întru cuget al lui Cervantes, dovedind aceeași aplecare cãtre descrierea realistã a vieții poporului, plãcerea de a nãscoci istorii picarești, aplecarea cãtre critica obiceiurilor corupte de la curte. În limba românã existã acum douã traduceri, cea realizatã de Corneliu Rudescu și Fãnica N. Gheorghe dupã ediția Waley, publicatã în 1971 la Editura Minerva în colecția „Biblioteca pentru toți” și „Însemnarea cãlãtoriei spre Vest”, ediția integralã de 100+1 capitole, tãlmãcitã de Constantin și Mira Lupeanu, tipãritã de fostul ambasador român la Editura Qilinul din Jad, în 2008.
„Cãlãtoria spre Soare-Apune” descrie expediția istoricã a cãlugãrului Xuanzang dintre anii 629—646 d.C. El este poreclit Tripitaka deoarece a fost trimis în India de cãtre împãratul Taizong din dinastia Tang ca sã aducã textele canonice ale credinței budiste, cele trei „Coșuri-cu-Scripturi”:
Într-unul se aflã Legea, în care se vorbește despre cer; într-altul Predicile, în care se vorbește despre pãmânt; și în al treilea Scripturile, care-i salveazã pe morți. Ele sunt împãrțite în treizeci și cinci de capitole și sunt scrise pe cincisprezece mii o sutã patruzeci și patru de suluri de papirus.
El a fost un personaj real, cãruia împãratul, Fiul Cerului, i-a poruncit sã-și povesteascã peripețiile și ne-a lãsat celebrele „Marile Arhive Tang ale Regiunilor din Vest”, un document de prima mânã despre popoarele, istoria, geografia celor 130 de stãtulețe și regate strãbãtute în rãstimpul celor 17 ani.
În romanul supranatural inspirat de cronica adevãratului Xuanzang, Cãlugãrul-adus-de-ape este însoțit de nãrãvașa Maimuțã-de-Piatrã, Pãrintele Nisip, Râtanul Opt-Porunci și fiul regelui-dragon al Oceanului-din-Apus, transformat într-un cal alb, ca și Iute-ca-Gândul (Shadowfax) al lui Gandalf. Armãsarul bãlan apare în nenumãrate legende: la greci, este una din creațiile lui Poseidon fãcute din spuma valurilor, imagine reluatã de Tolkien în nãvala apelor asupra nazg^ulilor surprinși în Vadul Urșilor; la creștini, este bidiviul Sfântului Gheorghe, omorâtorul balaurului și ocrotitorul Angliei; la unguri, el este animalul sacrificat pentru a câștiga bunãvoința zeului Rãzboiului, Hadúr. De altfel, el figureazã și pe steagul Rohanului, regat situat în amonte pe fluviul Anduin, o câmpie vecinã cu inelul de munți al Mordorului. Calitatea sacerdotalã a lui Gandalf, vrãjitorul prieten cu vulturii, devine evidentã la încoronarea hoinarului Aragorn ca rege, sub numele de Elessar I, Piatra Elfã. Unii comentatori au remarcat o posibilã similitudine între pelerinii chinezi și cei patru hobbiți, mai ales în ceea ce privește lãcomia mâncãului înarmat cu o greblã și obiceiul piticuților de a lua masa de mai multe ori într-o zi (dar nici piticii lui Thorin Scut-de-Stejar nu s-au arãtat mai cumpãtați când Bilbo i-a invitat la ceai).
În „Hobbitul”, dupã pornirea în aventura recuperãrii bogãțiilor capturate de zmeul Smaug, prima încercare este întâlnirea cu cei trei troli sãtuli de carnea de berbec, cãpcãuni dornici sã mãnânce niște oameni. Învrãjbiți de Gandalf, ei se prefac în stane de piatrã la ivirea zorilor. În „Cãlãtorie spre Soare-Apune”, în locul numit Creasta-Bifurcatã, Tripitaka și însoțitorii sãi se prãbușesc în groapa sãpatã de ticãloșii aflați sub comanda unor demoni bivol, urs și tigru, alți trei cãpcãuni. Cãlugãrul este eliberat de spiritul Luceafãrului-ciobanilor, stea care la Tolkien reprezintã strãlucirea ultimului silmaril, piatrã prețioasã purtatã într-o corabie celestã de marinarul Eärendil. Alte corãbii fermecate sunt cele fãurite de elful Círdan. În formã de lebede, ele sunt menite sã asigure exodul ielelor, copiii înțelepți și iubitori de dreptate ai Doamnei Stelelor. Timpul menit stãpânirii lor a trecut și ei se retrag pe tãrâmul fermecat al Valinorului, lãsând Pãmântul de Mijloc (Middle Earth) în stãpânirea oamenilor, Cei Nãscuți Dupã. Deși titulatura oficialã este Republica Popularã Chinezã, localnicii încã își numesc țara cu mândrie ca Regatul de Mijloc (Zhongguo), cea situatã pe Pãmântul dintre Rai (Regatul Ceresc) și Iad (Regatul Morții).
La toate popoarele, inclusiv la cele extrem-orientale, Apusul reprezintã o trecere Dincolo, lucru evidențiat de faptul cã la bãtrânețe înțeleptul Lao Zi, Bãtrânul Copil, și-a dat demisia din funcția de arhivar și a pornit cãtre Vest cãlare pe un bivol. Grãnicerul Yin Xi l-a recunoscut și nu i-a dat voie sã treacã dincolo de Marele Zid pânã când filosoful nu și-a formulat învãțãtura în cele 81 de capitole și 5000 de cuvinte ale „Cãrții Cãii și Virtuții”. Tot cãtre Apus, pornind din portul numit Limanurile Cenușii, se îndreaptã și elfii lui Tolkien, întorcându-se pe tãrâmul pãrãsit de strãmoșii lor, un loc interzis muritorilor. În aceeași direcție se gãsesc și Insulele Fericiților pomenite în scrierile anticilor, paradisul tinereții fãrã de bãtrânețe, țara unde e veșnic primãvarã, locație miticã identificatã pe rând cu Insulele Canare, Madeira, Insule Azore, Bermudele, Antilele Mici. În zorii Evului Mediu, ele au fost vizitate într-o barcã din piele tãbãcitã întinsã pe un schelet de lemn de sfântul irlandez Brendan Cãlãtorul (San Borondón la spanioli), probabil primul european care a vizitat America.
Aici, în Lumea Nouã, sub cascada Niagara, aflatã la granița dintre Statele Unite și Canada, s-a gãsit Peștera Vânturilor, descoperitã în 1834. Ea putut fi vizitatã pânã în 1920, când prãbușirea unor stânci a blocat accesul turiștilor. Jules Verne o amintește în „Agenția Thompson and Co.”
Cavernele ascunse de o perdea de apã sunt des întâlnite în literatura de aventuri. Sun Wukong, Regele Maimuțã, și-a adãpostit poporul într-una:
Închise ochii, se fãcu ghem și dintr-un singur salt sãri glonț prin mijlocul cascadei. Dar când deschise ochii dincolo și privi în jur, nu mai vãzu apã nicãieri. În fața ei se întindea un pod uriaș ce strãlucea orbitor. […] Maimuța se cațãrã pe pod și, tot umblând și cãutând cu privirea, zãri mai încolo ceva ce i se pãru a fi o casã. Merse pânã acolo, intrã și gãsi înãuntru paturi, scaune și mese cu vase și cupe, toate de piatrã. Ieși numaidecât afarã și, de pe capul podului, vãzu sãpatã în litere mari pe peretele râpei o inscripție pãtratã, care înștiința: «Peștera aceasta a Perdelei-de-Apã, din ținutul binecuvântat al Muntelui-Florilor-și-al-Fructelor, duce la cer!»
La Tolkien, dupã capturarea lui Frodo Baggins și Sam Gamgee, ei sunt duși la Fereastra de la Apus, refugiul secret al cercetașilor lui Faramir, o altã cavitate ascunsã de un șuvoi acvatic:
Se aflau pe o dușumea udã, de piatrã șlefuitã, în pragul unei porți cioplite grosolan, care se cãsca îndãrãtul lor. Dar în fațã, spre apus, curgea o perdea finã de apã, atât de aproape, încât Frodo putea s-o atingã dacã întindea mâna. De dincolo de ea pãtrundeau sãgețile blânde ale soarelui ce asfințea, iar lumina roșie se frângea în nenumãrate raze scânteietoare, care își schimbau mereu culoarea. Parcã stãteau la fereastra unui turn elf, dinaintea cãreia atârna o perdea brodatã cu giuvaeruri de argint și de aur, cu safire, rubine și ametiste înflãcãrate.
La fel de impresionant sunt descrise și grotele tãinuite din „Al șaptelea sul” de Wilbur Smith, „Ultimul om din Atlantida” de Aleksandr Romanovici Beleaev, „Agenții sfidãtori” de Andre Norton, „Sufletul focului” de Terry Goodkind, „Legenda peșterei” de Jayne Ann Krentz etc. La noi, Mihail Sadoveanu pomenește în „Nunta domniței Ruxandra” de „duruitoarea” care învãluie intrarea în Peștera Amintirii, un posibil portal temporal.
În „Stãpânul inelelor”, vrãjitorul trãdãtor Saruman îl trimite pe sfetnicul Gríma Limbã-de-Vierme ca sã-l otrãveascã pe Théoden, domnitorul din Rohan. El urmãrea sã slãbeascã forța unui aliat tradițional al Gondorului, ca sã-l sprijine pe Sauron, puterea necuratã din Barad-d^ur, Turnul Întunericului. Chiar dacã nu dispunea de un toiag în greutate de șapte tone (treisprezece mii cinci sute de dzini), capabil sã se lungeascã la nesfârșit sau sã se micșoreze pânã la dimensiunea unui ac, Gandalf a reușit sã dejoace toate stratagemele adversarilor și l-a repus în drepturi pe Cârmuitorul Obștii. Tot de preluarea conducerii erau interesați și magicienii taoiști care l-au indus în eroare pe regele din țara „Carul cel încet” și i-au asuprit pe supușii de credințã budistã. Ei au fost eliberați de sub farmecele ticãloșilor de Regele Maimuțã, care nu numai cã s-a întrecut în provocarea de vânt și ploi la comandã, precum o fãcuserã și profetul Ilie și preoții idolatri ai reginei Isabela în Vechiul Testament, ci a poruncit dragonilor furtunii sã devinã vizibili și a trecut câteva alte probe deosebit de dificile: l-a ajutat pe Tripitaka sã mediteze nemișcat în vârful a cincizeci de mese puse una peste alta, a preschimbat obiectele ascunse într-o ladã, s-a întrecut în tãierea capului, în spintecarea pântecului și în scãldarea în ulei clocotit. Nemaipomenita aventurã este povestitã în capitolele XXII-XXV din ediția Waley.
Printre cele cinci talismane trimise de Buddha lui Xuanzang prin intermediul lui Guanyin s-au numãrat un veșmânt preoțesc brodat, menit sã confere curaj purtãtorului, un toiag cu nouã inele, pazã împotriva otrãvurilor și violenței și trei plase magice de pãr:
– Sunt la fel toate trei, dar fiecare se folosește în alt chip. Fiecare își are formula ei magicã. Când pelerinul se va întâlni în drum cu vreun cãpcãun cu puteri foarte mari, sã încerci sã-l convertești și sã-l faci discipolul celui ce va aduce Scripturile. De nu va fi cu putințã, pelerinul sã-i punã pe cap una din aceste plase și sã spunã formula ei magicã. Ochii cãpcãunului se vor holba, iar capul va începe sã-l doarã așa de chinuitor, cã va simți cã-i plesnesc creierii și, ca sã scape de durere, va fi fericit sã îmbrãțișeze credința noastrã.
Nãscut dintr-o stâncã și fortificat în atanorul Patriarhului Taoist, Regele Maimuțã este un spirit rebel foarte puternic, care în primele șapte capitole din roman dobândește nemurirea și capacitatea de a se transforma dupã dorințã, apoi pornește ditamai rãzmerița în raiul guvernat de Împãratul-de-Jad. În ciuda abilitãții de a lupta cu toiagul magic de fier dobândit de la Dragonul Mãrii-din-Rãsãrit, el este învins de zeitãțile budiste, întemnițat pe Muntele-celor-Cinci-Elemente și eliberat numai când acceptã sã-l ajute pe Tripitaka sã-și îndeplineascã misiunea de aducere a Sfintelor Scripturi din India. Dar, atunci când sunt atacați de cei șase regi ai tâlharilor, Sun Wukong își dã în petec și-i omoarã pe toți, fãrã a lua în considerare rugãmintea cãlugãrului de a-i lãsa în viațã. Când Xuanzang îl mustrã pe zurbagiu, maimuța se supãrã și pleacã. Pelerinului nu-i rãmâne decât sã apeleze la soluția magicã de disciplinare a nãbãdãiosului discipol. Îl convinge sã-și punã banda argintie pe cap și rostește formula magicã de activare. Durerea insuportabilã îl determinã pe Regele Maimuțã sã se supunã.
În mod asemãnãtor, atunci când Frodo Baggins și Sam Gamgee îl captureazã în Emin Muil pe Sméagol, zis Gollum, ei încearcã sã-l lege pe hobbitul decãzut cu una din funiile primite în Lothlórien, dar acesta se zvârcolește de durere:
— Ne doare, ne doare, șuierã Gollum. E ca gheața, mușcã! Au împletit-o elfii, blestemați sã fie! Hobbiți haini și nesuferiți! De-aia vrei sã scapi, de-aia, neprețuiților. Am priceput cã-s haini hobbiții. Ei se vãd cu elfii, elfii fioroși, cu ochi strãlucitori. Depãrtați-o de noi! Ne doare.
Abia când rãtãcitul jurã sã-l slujeascã pe Frodo, Purtãtorul Inelului, pe care Sméagol îl considerã „stãpânul Neprețuitului”, abia atunci este dezlegat, iar durerea dispare.
Drept ultimã asemãnare între cele douã opere, sã amintim una dintre cârcotelile cele mai rãspândite în lumea fanilor, atât chinezi cât și anglo-saxoni. Cât timp Sun Wukong era capabil sã cãlãtoreascã rapid pe nori și sã strãbatã distanțe impresionante, ce l-a împiedicat sã-l prindã pe Tripitaka de rasa cãlugãreascã și sã-l transporte de la început în India? De asemenea, cât timp Gandalf era prieten cu Gwaihir, regele vulturilor, de ce nu i l-a urcat pe Frodo în spinare, într-o misiune aeropurtatã de distrugere a Inelului Suprem?
Incredibil de simplu, nu-i așa? Bine ar fi ca și în viațã sã întâlnim numai greutãți gata rezolvate.
Sã nu uitãm cã orice cãlãtorie, oricât de lungã ar fi ea, începe cu un singur pas și are ca scop inițierea, transformarea spiritualã a cãlãtorului, a celui care parcurge Calea. Ca sã-l citez pe Bilbo Baggins:
Drumul duce-n jos la vale
De la ușa mea-ncepând.
Ah, grãbit, pe-aceeași cale
Voi pleca și eu curând,
Pân-la drumu-n care alte
Drumuri duc de oareunde –
Și de-acolo mai departe?
Încã n-aș putea rãspunde…
(traducere de Ion Horea)
Dacã Mântuitorul n-ar fi ales sã parcurgã Via Crucis în drumul Sãu spre vârful Golgotei, ce s-ar fi ales de sufletul nostru?
(Publicat sub pseudonimul Franciscus Georgius în revista „Caiete silvane”)
