Joseph Pearce
Cu greu se poate exagera cu privire la influența lui G. K. Chesterton. Pe lângã mulțimea de persoane care s-au convertit la creștinism, cel puțin în parte, datoritã întâlnirii cu scrierile sale, douã dintre cele mai bine vândute cãrți din toate timpurile au fost scrise, cel puțin parțial, sub senina oblãduire al lui Chesterton. Stãpânul inelelor și Leul, vrãjitoarea și dulapul, ambele numãrându-se în topul primelor zece cele mai bine vândute cãrți din toate timpurile, au fost scrise de autori care au fost influențați într-o mare mãsurã de Chesterton.
Tãnãrul și catolicul devotat J. R. R. Tolkien a crescut în Anglia eduardianã, la umbra aripilor imaginarului lui Chesterton. În renumitul sãu studiu On Fairy Stories (Despre basme) Tolkien citeazã fantasticul chestertonian ca fiind „un mijloc puternic de recuperare” pe care l-a definit ca pe o „întoarcere și redobândire a sãnãtãții” și o „recãpãtare a unei viziuni limpezi” asupra realitãții, asupra „vederii lucrurilor așa cum… ar trebui sã le vedem.”
C.S. Lewis l-a citit prima datã pe Chesterton într-un spital de campanie din Franța în timpul Celui de-al Doilea Rãzboi Mondial și a fost uimit de bucuria care inunda eseurile sale. În ciuda faptului cã, la acea vreme, Lewis era ateu, nu a putut sã reziste vioiciunii lui Chesteron, simțului umorului și a zgomotoasei sale bucurii de viațã. Tânãrul ateu considera cã Chesteron avea mai mult bun simț decât toți scriitorii moderni la un loc, exceptând desigur creștinismul acestuia.
C.S. Lewis
Câțiva ani mai târziu, dupã citirea operei clasice a lui Chesterton Omul nemuritor, Lewis a perceput pentru prima datã întreaga istorie creștinã, care i se descoperea înaintea ochilor, într-un mod care cãpãta cu adevãrat sens. Aceastã descoperire s-a dovedit a fi un important punct de referințã în convertirea lui Lewis.
Deși este evident cã Tolkien și Lewis cunoșteau foarte bine opera lui Chesterton, lucrarea care a influențat cel mai mult filozofia mitului și care a reprezentat fundamentul propriei lor abordãri despre relatarea poveștilor a fost „Etica țãrii elfilor”, capitolul al patrulea al cãrții Ortodoxia – o filozofie personalã, scrisã de Chesterton.
Mulți care citesc acest capitol al cãrții și-l amintesc datoritã legãturii pãtrunzãtoare și surprinzãtoare pe care Chesterton o face între tradiție și democrație.
„Nu am putut înțelege niciodatã de unde au preluat oamenii ideea cã democrația se opune într-un anumit sens tradiției. Este evident cã tradiția este doar democrație rãspânditã peste timp… Tradiția se poate defini ca o extindere a francizei. Tradiția înseamnã a acorda votul celor mai obscuri din toate clasele, strãmoșii noștri. Este democrația celor morți. Tradiția refuzã supunerea fațã de oligarhia micã și arogantã a celor care se-ntâmplã pur și simplu sã umble. Toți democrații le obiecteazã oamenilor faptul cã sunt descalificați pentru accidentul nașterii; tradiția obiecteazã faptul cã sunt descalificați pentru accidentul morții… În orice caz, eu nu pot separa ideea de democrație de cea a tradiției; pentru mine este evident cã reprezintã unul și același lucru.”
Pentru Chesterton, tradiția trecutului, care s-a rãspândit în timp prin șirul neîntrerupt pe care-l numim civilizație, reprezintã o voce puternicã sau o prezențã a prezentului care asigurã încredințarea acesteia generațiilor viitoare. Astfel, așa cum Chesterton insistã sã spunã, tradiția este „o extindere a francizei”; o extindere a democrației peste timp, mandatarul celor morți și eliberarea celor nenãscuți.
G.K. Chesterton
O astfel de înțelegere a tradiției ca moștenire transmisã din generație în generație este o prezențã puternicã și palpabilã în Pãmântul de mijloc și Narnia. Este o demnitate care nu împovãreazã precum o forțã opresivã, ci oferã siguranțã și deci libertate persoanei aflate în fața vânturilor schimbãrilor, protejând-o printr-o înrãdãcinare sãnãtoasã în pãmântul și sufletul culturii care a crescut-o și a hrãnit-o. Este libertatea care aduce cu sine simțãmântul apartenenței.
O altã fațetã a Eticii țãrii elfilor care i-a inspirat pe Tolkien și Lewis a fost insistența lui Chesterton cu privire la faptul cã miturile și poveștile nu sunt de necrezut în sensul cã transmit neadevãruri, ci sunt cele mai credibile lucruri din lume deoarece transmit adevãruri și învațã lecții pe care lumea are nevoie sã le cunoascã și sã le învețe:
„Lucrurile în care am crezut atunci și în care cred acum cel mai mult sunt poveștile fantastice. Pentru mine sunt lucrurile cele mai înțelepte… Lumea basmului nu este altceva decât țara însoritã a ordinii firești. Aici nu pãmântul judecã cerul, ci cerul judecã pãmântul. Astfel, pentru mine, nu pãmântul a criticat Țara elfilor, ci Țara elfilor a criticat pãmântul.”
În acest scurt pasaj, Chesterton ne reamintește cã ar trebui sã judecãm pãcatul întotdeauna din perspectiva virtuții chiar dacã, sau mai ales dacã, pãcatul este mult mai des întâlnit decât virtutea. Ar trebui îl judecã pe a fi. Acesta este sensul celor scrise de Tolkien în eseul sãu Despre basme în care afirmã faptul cã una din funcțiile basmului este aceea de a-i arãta omului oglinda disprețului și a milei. Basmele ne descoperã sinele nostru și au cea mai mare putere atunci când ne aratã rãul din sinele nostru.
Aceastã capacitate a basmelor de a ne descoperi sinele depinde de capacitatea noastrã de a ne privi în oglinda pe care ne-o pun în fațã. În timp ce pãcatul mândriei ne orbește, astfel încât nu ne putem vedea imaginea din oglindã, smerenia ne deschide ochii. Doar atunci când ochii noștri se deschid, prin smerenie, cãtre sensul minunii din bunãtatea, adevãrul și frumusețea cosmosului putem ajunge la recunoștința bucuriei adevãrate:
„Testul bucuriei este recunoștința; iar eu m-am simțit recunoscãtor deși abia mi-am dat seama fațã de cine simțeam recunoștințã. Copiii sunt recunoscãtori atunci când Moș Crãciun le aduce în dar jucãrii și dulciuri. Aș putea sã nu-i fiu recunoscãtor lui Moș Crãciun pentru cã mi-a dãruit în mod miraculos douã picioare? Le mulțumim oamenilor pentru daruri precum țigãrile sau papucii de casã. Nu existã nimeni cãruia sã-i pot mulțumi pentru darul nașterii mele?”
În contrast puternic cu acest simțãmânt al minunii care deschide și lãrgește cosmosul, filozofia materialismului cautã sã înrobeascã simțurile, închizându-le în spațiul fizic. „Materialistul, asemeni nebunului, se aflã în închisore”, scrie Chesterton; iar ceea ce este și mai rãu este consolarea cã închisoarea, de exemplu universul material, este foarte largã:
„Este ca și cum i-ar fi spus prizonierului din temnița lecturii cã se va bucura sã audã cã temnița cuprinde jumãtate de țarã. Temnicerul nu ar avea ce sã-i arate omului decât alte și alte coridoare de piatrã lungi, luminate de lumini macabre și golite de orice element uman. Astfel aceste extinderi ale universului nu ar avea ce sã ne prezinte decât multe alte coridoare infinite de spațiu, luminate de sori macabri și golite de tot ce este divin.”
Inspirat cu siguranțã de aceastã metaforã a materialismului ca temnițã, Tolkien a renãscut-o în eseul sãu Despre basme în care a vorbit despre „evadare” ca „una dintre principalele funcții ale basmelor”:
„De ce sã fie omul disprețuit dacã, aflându-se în închisoare, încearcã sã iasã afarã și sã meargã acasã? Sau, dacã nu poate face acest lucru, se gândește și vorbește despre alte subiecte decât despre pușcãriași și pereți de închisoare?”
Tânjim dupã ceva care sã depãșeascã temnița timpului și spațiului, deoarece adevãrata noastrã „acasã” se aflã dincolo de pereții temniței și motivul pentru care cele mai mari adevãruri sunt spuse în povești este cã istoria însãși este o poveste spusã de cel mai mare Povestitor. Istoria poveștii Lui.
Așa cum afirmã Chesterton:
„Aceastã lume a noastrã are un scop; și dacã are un scop înseamnã cã existã o persoanã în spatele ei. Întotdeauna am perceput viața în primul rând ca pe o poveste: și dacã este o poveste, existã și un povestitor… Am simțit asta în întreaga mea ființã; în primul rând aceastã lume nu se poate explica pe sine… În al doilea rând am ajuns sã simt cã magicul trebuie sã aibã un sens și cã sensul trebuie dat de cineva. Exista ceva personal în lume, la fel ca într-o operã de artã…”
O astfel de viziune despre lume ca fiind o operã de artã evocã imaginea mãreției lui Dumnezeu așa cum o explicã marele Gerard Manley Hopkins:
„Mãreția lui Dumnezeu umple cerul și pãmântul
Din ea va țâșni flacãra ca strãlucind scuturatul polei;
Adunã o putere ca ulei nãmolos pe care apãsându-l
Împroșcã.”
Le va reaminti iubitorilor de Tolkien și Lewis de minunata muzicã a creației lui Dumnezeu din Silmarillion și de cântecul lui Aslan care aduce Narnia întru ființã. Iar afirmația lui Chesterton despre faptul cã „aceastã lume a noastrã are un scop” iar „magicul trebuie sã aibã un sens și sensul trebuie dat de cineva” ne trimite la cuvintele de încurajare ale lui Gandalf adresate lui Frodo care vor fi încurajarea de încheiere a acestei reflecții despre magicul Țãrii elfilor:
„Este vorba despre o altã lucrare dincolo de orice plan al creatorului inelului. Cel mai simplu mod de a explica aceasta este prin a spune cã Bilbo a fost menit sã gãseascã inelul, și nu de cãtre creatorul acestuia. Drept urmare, a fost menit sã fie al tãu. Iar acesta poate fi un gând încurajator.”
Traducere și adaptare dupã Chesterton, Tolkien and Lewis in Elfland, apãrut la The Imaginative Conservative.
Joseph Pearce este Senior Contributor la The Imaginative Conservative. Este director al Centrului pentru Credințã și Culturã de la Colegiul Aquinas, din Nashville, Tennessee, SUA. Operele sale includ: G.K. Chesterton: Wisdom and Innocence, Literary Converts, Tolkien: Man and Myth, Solzhenitsyn: A Soul in Exile, The Quest for Shakespeare și Old Thunder: A Life of Hilaire Belloc. A realizat douã serii de emisiuni tv despre catolicismul lui Shakespeare.
