Niculae Liviu Gheran

[box] Arătând felul în care J.R.R Tolkien se folosește de estetica goticului, acest eseu explorează posibile legături între trilogia autorului și anxietatea culturală produsă de cel de-al doilea război mondial.[/box]

J.R.R Tolkien este un maestru al genului fantasy. Ceea ce îl departajează de alți pretendenți la coroana genului este adâncimea pe care o dă creației sale. Autorul nu se mulțumește cu un simplu fir narativ: universul său are o istorie, o mitologie, o geo-grafie cât și un bestiar care îi conferă cititorului posibilitatea  unei  imersiuni complete în operă, căci de multe ori tocmai evadarea din realitate este ținta, conștientă sau nu, a devoratorului de fantasy.

Cu toate acestea, realul, cu tot bagajul său traumatic, își face loc în operă, cu sau fără voia autorului la nivelul estetic.

De-a lungul timpului, estetica goticului a fost asociată cu momente de criză culturală, de confuzie, de decadență a anumitor valori percepute ca fiind amenințate cu extincția. Kelly Hurley, în The Gothic Body – Sexuality, Materialism and Degeneration at the fin de siècle consideră că în astfel de momente de criză, goticul poate fi văzut ca renegociind anxietățile transpunându-le pe tărâmul literaturii. Ea dă ca exemplu opere celebre precum The Strange Case of Dr Jekyll and Mr Hyde, Dracula sau Portretul lui Dorian Gray și nu în ultimul rând avalanșa de gotic care a însoțit Revoluția Franceză. De această dată vom avea în vedere cel de-al doilea război mondial și ororile sale. Ca participant activ în Primul Război Mondial, locotenentul Tolkien cunoștea teroarea tranșeelor. Tolkien scrie trilogia Stăpânul Inelelor în intervalul 1938-1949, marcat fiind de cel de-al Doilea Război Mondial. Având în vedere teoria lui Kelly Hurley ce remarcă goticul ca barometru al anxietății culturale, propun o discuție care are în vedere atestarea prezenței acestei estetici în cadrul textului. Țin să atrag atenția asupra faptului că nu propun un comentariu politic, nu sunt convins de intenționa- litatea lui Tolkien, ci mai degrabă atrag atenția spre miza inconștientului, spre fricile, terorile, anxietățile simțite într-o perioadă când Anglia era să fie îngenunchiată de forțele germane.

Pe de altă parte, trebuie să privim înspre epicul textului care poate fi examinat din punctul de vedere al conflictului ideatic. Ca exemplu putem da opere epice precum Beowulf sau Cântecul Nibelungilor, texte în care eroismul păgân întâlnește valorile creștine. Epicul lui Tolkien reliefează astfel de conflicte prin opozițiile prezente în cadrul textului. Goticul lui Tolkien rezolvă inconștient tensiunile printr-o reafirmare a valorilor pre-conflict, rațiunea învinge haoticul, civilizatul înfrânge amenințarea barbarului, creștinul învinge păgânul, lumea este revitalizată etc.

Frica de a nu fi invadat de elementul străin domină textul lui Tolkien. Goticul a fost definit ca pătrunzând dinspre margini spre centru și preluând controlul. Cu toate acestea, nu putem vorbi numai de o opoziție clară între margine și centru, heimlich și unheimlich, familiar și ne-familiar în accepțiune freudiană. Deși ea există în multe situații, opera ne oferă și o suită de corpuri liminale, aflate la confluența celor două concepte.  Gollum-Smeagol, Boromir, Regele Theoden (înainte de vindecarea lui Gandalf) și chiar Frodo care pendulează sub influența pervertitoare a inelului. Aceste personaje ne duc cu gândul la corpul abject descris de Julia Kristeva în An Essay on Abjection ca fiind liminalul, cel compus, neaparținând nici unei categorii în totalitate – abjectus (cel dat afară). Fred Botting în Gothic observă o tendință în goticul secolului XX de a arăta o dependență a unui termen asupra celuilalt, a binelui de rău, a luminii de întuneric. Tolkien subliniază foarte clar ideea că eroul poate deveni monstru și monstrul poate deveni erou. Personajele menționate anterior se încadrează în această tendință.

Coșmarul lui Tolkien este coșmarul dizolvării identității, a valorilor Angliei însăși care se mândrește de sute de ani cu dragostea anglo-saxonă de libertate, sub presiunea unui element extern, perceput și portretizat ca întruchipare a răului absolut. În cruciada sa, Tolkien se folosește de o estetică pe care teoreticienii au discutat-o insistent în cadrul portretizării și demonizării „celuilalt”, goticul. Avem topos-uri și personaje caracteristice, ruina care problematizează trecerea timpului cât și teme ca istoria sau importanța tradiției. Trilogia abundă în elemente specifice acestei estetici. Discutând monștrii lui Tolkien, trebuie să pornim chiar de la etimologia cuvântului monstru (lat. monstrare = a arăta, a avertiza). David Punter arată în The Gothic cum monstrul a fost tradițional localizat în literatură la marginea culturii, rolul său fiind de a arăta limitele care nu trebuie trecute în societate.

La Tolkien, pericolul vine atât din partea răului absolut, cât și din partea celor pervertibili. Saruman, vrăjitorul trădător, reprezintă o pervertire a rațiunii. El creează mecanic monștri prin procedee care violează legile naturii. Este pedepsit mai apoi de creaturile numite Enți care se revoltă împotriva sa. Saruman este o rudă îndepărtată a lui Victor Frankenstein iar creațiile sale sunt rude ale faimosului monstru. Cu toate acestea, creaturile nu sunt cinstite de Tolkien cu bunăvoința pe care Mary Shelley o conferă per- sonajului său. Corpurile acestora aparțin categoriei grotescului definit de Mihail Bahtin în Rabelais and his World ca o decădere a tot ce e înălțător, spiritual, ideal, abstract la nivelul pur material. De remarcat și impulsul anti-modern din spatele revoltei împotriva lui Saruman. Un lucru demn de menționat este că autorul recunoaște trilogia ca pe o operă în care i se reflectă aderența la cultul catolic. Astfel putem recunoaște în monștrii lui reprezentări ale câtorva din cele șapte păcate capitale. Gollum – lăcomia, Shelob – aviditatea, Saruman – mândria, mânia, Boromir – (deși personaj liminal, poate reprezenta invidia).

Interesul autorului pentru limbile nordice este iarăși important. Tolkien a fost un cercetător al englezei vechi, celticii, norvegianei vechi, islandezei și goticii. Acest fapt se vede reflectat în numele unor creaturi și personaje negative alese de autor. Orcii săi, etimologic vorbind, sunt orc-nças (cuvânt compus în engleza veche din lat. orcus = zeitate subpământeană și nças în islandeză veche = cadavru, în gotică, naus = mort). Grima (Grîma = mască, fantomă) Wormtongue, cel reprezentat ca pervertind rațiunea regelui Theoden, poate fi din nou luat ca exemplu. Influența lui asupra lui Theoden reușește să reprezinte perfect elementul gotic descris ca pătrunzând abuziv dinspre margine spre centru preluând controlul. Observăm astfel cum inclusiv numele anumitor personaje malefice sunt parte integrantă din estetica discutată.

Răul este portretizat ca atacând pe toate fronturile. Avem nivelul macro, narațiunea luată ca întreg, unde binele înfruntă răul. Avem microcosmosul, reprezentat de Frăția Inelului inclus în cel menționat anterior, (Boromir vrea inelul pentru el). Dar avem și un „nano-cosmos”, psihicul lui Frodo sau al lui Gollum unde personajele luptă cu propriii demoni. Goticul explorează limitele culturale, dezintegrarea mentală, corupția spirituală și dorința de putere. Este lesne de priceput de ce Frodo, Boromir și Gollum pot fi interpretate ca personaje gotice.

Anti-eroii acestei estetici uzurpă puterea legitimă, rolul familiei și proprietatea. Denethor nu este de acord ca Aragorn să își reia locul pe tronul Gondor-ului, iar Sauron vrea să cucerească tot Pământul de Mijloc. Acești anti-eroi, prin exercitarea unei puteri nelegitime, uzurpare și trădare sunt portretizați ca amenințând lumea civilizată cu extincția și provocând o reacție virulentă împotriva lor. Andrew Bennet și Nicholas Royle în Introduction to Literature: Criticism and Theory, bazându-se pe eseul lui Freud, Das Unheimliche, și faimoasa sa dihotomie heimlich – unheimlich (familiar – ne-familiar) compilează o listă de elemente pe care textele de factură gotică tind să le aibă în comun.

Stăpânul Inelelor se supune întocmai observațiilor lor. Presentimentul, repetiția, animismul, antropomorfismul, automatismul, frica de a fi îngropat de viu sau prematur, telepatia, moartea, toate sunt de găsit în paginile trilogiei. Vedem astfel cum reprezentarea ne-familiarului, stă atât în centrul esteticii Goticului cât și în interiorul operei lui Tolkien. Dintre toate, automatismul și frica de a fi îngropat de viu sunt cele mai interesante în contextul unei discuții a motivelor inconștiente din spatele esteticii autorului. Una din principalele acuze la adresa armatei germane după război a fost că a urmat ordine aberante în mod mecanic. Este interesant că și creaturilor malefice ale lui Tolkien, creionate pe durata războiului, li se aduce exact aceeași acuză. Sunt portretizate ca ființe iraționale, imorale, zombificate, dar întru totul obediente. Opușii lor sunt cavalerii Rohirrim, conturați după modelul virtuoșilor cavaleri anglo-saxoni, coborâți de Tolkien din lumea romanțelor medievale pentru a face față unei noi încercări.

De asemenea, nu trebuie pierdută din vedere fascinația lui Tolkien pentru epicul de factură nordică și aici mă refer la texte precum Kalevala, Edda Veche (cea poetică din Codex Regius) dar și texte aparținând Angliei medievale ca Beowulf sau Sir Gawain and the Green Knight. Aceste texte au fost descrise de-a lungul timpului ca izvoare primordiale ale goticului în literatură. Mai recent, critici precum Elizabeth Solopova și Stuart Lee în The Keys to Middle Earth au atestat influența lor asupra trilogiei autorului.

Tot acești doi cercetători arată cum Tolkien mai preia trei texte importante din The Exeter Book (Codex Exoniensis): The Wanderer, The Ruin și The Seafarer, texte pe care le reformulează în interiorul trilogiei. Aceste trei texte au o calitate comună scriiturii anglo-saxone, nostalgia unui trecut pierdut și natura tranzitorie a vieții. Tonul elegiac care învăluie aceste trei texte este menținut de autor în opera sa. Goticul și elegia au făcut totdeauna casă bună literar vorbind. În Stăpânul Inelelor Legolas are un pasaj ubi sunt aflându-se în fața unor ruine care evocă trecerea timpului. După cum spunea Nathaniel Hawthorne, goticul, ca iedera, are nevoie de ruine. Prezența lor în text, precum și a pasajului ubi sunt atestă încă o dată influența estetică a autorului. Rolul inconștient al acestei mișcări auctoriale este de a face față unui prezent conflictual. „Atunci” era mai bine datorită unei tendințe mult discutate a psihicului de a romantiza trecutul, în special într- un moment de criză ca acela în care autorul scrie.

The Wanderer este un alt poem important din mai multe motive. Este inspirație pentru personajul Aragorn, cel în exil, fără casă. Poemul original își numește personajul “eard stappa”, cel care calcă pământul. Aragorn, este denumit Strider, un sinonim aproape perfect. Ce este și mai interesant este felul în care Tolkien, citat de Solopova în The Keys to Middle Earth, interpretează poemul, ca support moral în vremuri grele. “ne arată cum nu există un final fericit pentru Cezarii lumii acesteia, orice nume și-ar da ei și de partea oricui ar fi, stânga sau dreapta, alb sau negru. Poeții englezi vechi știau asta”. Cezarii lumii lui Tolkien par a fi fost Adolf Hitler și Iosif Visarionovici Stalin. Autorul încorporează acest sens în Stăpânul Inelelor.

Pe parcursul trilogiei găsim o multitudine de spații gotice. Mina Moria, unde Frăția Inelului întâlnește demonul Balrog, semnalează coborârea în infern a personajelor. Cele două turnuri de asemenea sunt astfel de spații reprezentând pervertirea minții (Turnul lui Saruman) sau pervertirea trupului. Minas Morgul este discutat de Jane Chance în Tolkien’s Art – A Mythology for England ca fiind un turn-corp mort. Tolkien îl descrie ca fiind „palid”, „emanând putrefacție, o lumină cadaverică ce nu luminează”, plin de “găuri abisale”, cu “un uriaș cap fantomatic”. Mlaștina Morții, unde zac corpurile celor uciși în primul război cu forțele lui Sauron poate fi interpretată ca un topos gotic al primului război mondial, ca un teritoriu-spectru al trecutului rămas martor unei noi confruntări.

 În Câmpiile Morgai avem un Gotic al deșertului unde ariditatea distruge orice urmă de viață. Dar cel mai evident ne este Mordor, un fel de „sediu central” al răului dominat de moarte, dezolare, dezintegrare, monștri, spirite și întuneric.

Atestând goticul în text, avem posibilitatea de a face o legătură cu teoria lui Kelly Hurley care menționează această estetică ca ieșind la suprafață în momente de criză culturală în care lumea liniștită a prezentului este invadată și amenințată cu extincția de forțe malefice. Lumea de Mijloc, cu al ei Comitat paradisiac insular, este atacată. Tolkien îl apără dând glas anxietății inconștiente produse de perturbarea echilibrului asemenea poeților englezi vechi pe care îi respecta și percepea ca suport moral în vremuri dificile.