Disprețuită atât de Modernism, cât și de Postmodernism, narativitatea rămâne forța de propulsie a literaturii fantasy în care conflictul, confruntarea și încoronarea alcătuiesc formulă de succes de public.

 

Anca Giura

Profesor de literatura română la Colegiul „Vasile Goldiș“ din Arad

Cu numai aproximativ optzeci de ani în urmă, o mare autoare britanică notează următoarele într-o bijuterie de eseu: „Mă simt dintr-o dată legată nu de trecut, ci de viitor. Mă gândesc cum va fi Sussex-ul peste cinci sute de ani. Cred că o mare parte din ceea ce e țipător se va fi evaporat. Multe lucruri vor fi răzuite, eliminate. Vor exista porți magice. Jeturi de aer electrice vor curăța casele. Lumini intense și dirijate concentrat se vor plimba deasupra pământului, executând treburile. (…) Ziua și noaptea, Sussexul va fi, peste 500 de  ani,  plin  de  gânduri încântătoare, raze rapide și cu efect.” (p. 282, Eseuri, de Virginia Woolf, Editura Univers, București, 1972)

Câtă  certitudine în cele scrise și simțite de nimeni alta decât de Virginia Woolf, pe când privea o blândă înserare în Sussex! Nici o umbră escatologică nu tulbura viziunea scriitoarei că peste o jumătate de mileniu lumea va fi un loc mai bun. Primul Război  Mondial  se încheiase de câțiva ani, se așternuse o liniște ca de după furtună și nimic nu prevestea ororile ce aveau să urmeze. La numai câteva decenii distanță de această percepție, care era desigur a unui întreg zeitgeist nu doar a Virginiei Woolf înseși, proorocirile legate de încălzirea globală pun presiuni enorme pe noi toți, astfel că am ajuns să privim înserările blânde cu îngrijorarea ultimilor ani pașnici.

Cam în aceeași perioadă cu notațiile eseistice ale Virginiei Woolf și în același spațiu lingvistic și cultural, John Ronald Reuel Tolkien începea elaborarea a ceea ce va deveni o carte-emblemă a secolului XX și anume Stăpânul inelelor.

Academician și filolog, catolic fervent, J. R. R Tolkien era la rându-i preocupat de viitor, pe care însă îl privea în oglinda apoasă a unui trecut mitic și alternativ. Elaborată în mare parte în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, trilogia Stăpânul Inelelor a fost adesea receptată ca o alegorie a luptei binelui cu răul, cu referitre precisă la ultima mare conflagrație mondială. Dar, așa cum se arată în prefața autorului, Tolkien nu agreează deloc ideea de alegorie, ci pretinde cititorului să se lase atras de ficțiune, pur și simplu. Pe bună dreptate, atracția publicului față de această creație literară se datorează tocmai forței ficționale a lui Tolkien. Atemporală, anistorică și în afara oricărei topografii verificabile, Stăpânul inelelor este o lume în sine, o schemă ficțională pură, cu traiectorii și energii, populată nu de oameni, ci de umanoizi. Mecanismele războiului, ale cuceririi și ale conflictelor propulsează romanul înainte spre un orizont de receptare parcă niciodată epuizabil. Orice conflict interrasial din trecut sau din viitor marșează strict pe mecanismul binelui în opoziție cu răul și Tolkien stăpânește inelul secret al artei grefate pe această temă. Iată o megatemă ce ascunde frica inconștientă a unei întregi populații planetare față de conflictele la scară mare.

Catolicul J. R. R Tolkien nu bănuia poate în anii ’40 criza religioasă care se va institui la sfârșitul secolului XX și nici dimensiunile degradării mediului ambient. Beneficiind de un succes la public fulminant încă din anii ’50, Stăpânul inelelor este redescoperit în anii 2000 de un public contemporan, grație prestigiului cinematografic al trilogiei devenite 16 scenariu. Cu certitudine, o lume omenească lipsită de orice mitologie ar fi de neimaginat. ªi dacă lumea se va destrăma din forma prezentă și am fi nevoiți ca specie să o luăm de la capăt, cum s-ar restabili echilibrul dintre bine și rău? Acestor două aspecte cel puțin, ecranizările Stăpânului Inelelor le oferă răspunsuri posibile spre îmblânzirea unui neliniștit public tânăr. Mesajul cărții și implicit cel al filmelor adaptate după acesta este că mai există speranțe ca binele să triumfe și că mai poate fi repornit ceasul după coliziunea cu viitorul, cu globalizarea, cu degradarea Terrei. O mare de oameni are nevoie de acest mesaj devenit industrie cinematografică. Formula ficțional-ocultă a scrierii amintite captează publicul însetat de noi mitologii și de noi eroi după ce s-a decretat sfârșitul artelor și al religiilor. Desigur că publicul a fost sensibil și la mitologia greacă și la mitologia creștină, cândva, în trecut, dar în prezent angrenajul cinematografic și cibernetic a indus o popularitate fără precedent, o tolkienizare, care a estompat moștenirile altor mitologii care au funcționat milenii.

Coleg de Oxford, de grup literar și bun prieten cu Tolkien, Clive Staples Lewis își publică la rândul său Cronicile din Narnia tot în anii ’50. Această formulă de literatură pentru copii și tineri uzează și ea de popularea unei țări imaginare cu o rasă umanoidă care se confruntă în diverse forme cu triburi de făpturi mixat-mitologice de tip centauri, minotauri, cerberi, dragoni, vrăjitoare etc. Tărâmul spre Narnia debutează într-un șifonier și nu e accesibil decât unor pământeni aleși. Motivele inițierii, ale confruntării dintre Bine și Rău, ale moștenirii generațiilor și dinamica faptelor trimit tot la un insinuat motiv creștin, acela al construirii unei Lumi Noi. Dacă Tolkien era catolic, Lewis era un anglican practicant, să nu uităm, și deși ecranizările actuale ale textelor lor nu au nimic dogmatic de natură evidentă ele au pornit fiecare dintr-un proiect ficțional de inspirație biblică.

Desigur că receptările oricărui text literar se modifică în funcție de generația de lectori și la începutul secolului XXI nu are nimeni pretenția că preadolescenții decriptează mesajele cărților lui Tolkien sau ale lui C. S. Lewis ca fiind niște didascalii de influență creștină. Mari susținători ai conceptului literar de narațiune, ambii autori menționați au realizat fiecare în parte construcții epice surprinzătoare și schema lor simbolică plină de energii narative pe care s-a grefat o întreagă pleiadă de efecte speciale, imposibile în anii ’50 fac deliciul unui public mereu altul. Nu știm dacă autorii bănuiau că viitorul le va consacra operele prin tehnologii cinematografice, dar putem spun că acolo unde se găsește acțiune diversă și amplă, filmul poate duce mai departe proiectul ficțional. Prin urmare, tinerii cititori și consu/ matori de filme de aventură nu de ocultismele și de dogmatismele acestor ficțiuni rămân atrași, ci de forța narativitățiii, adică tocmai de acel mecanism interior al literaturii care i-a preocupat enorm pe academicienii Tolkien și Lewis și care a fost aruncat în aer de către Postmodernism.

Lecțiile și posterele popularității

Cu un succes de casă încă și mai mare, harrypotterizarea este a doua mitologie alternativă a anilor 2000 și următorii. Aparține tot culturii anglo-saxone și tot unei autoare de formație filolog, devenită cea mai bogată autoare din istoria planetară a literaturii. Nu-i vorbă, și  imaginația fostei profesoare de literatură engleză este debordantă. Or, seria Harry Potter aduce un binevenit surplus emoțional tolkienizării cu care are în comun același extins maniheism și aceeași arborescență epică care țin cititorul scai de carte. Dar spre deosebire de umanoizii lui Tolkien care viețuiesc într-un timp alternativ trecut, cei trei tineri vrăjitori ai lui J. K. Rowling duc o existență contemporană doar că într-o altă dimensiune. Ei au descoperit școala de vrăjitorie Hogwarts, școala inițierilor și a măiestriei.

Într-o lume în care prestigiul școlilor umaniste este în scădere, mega-alegoria Hogwarts induce fie și la nivel subconștient percepția că nu poți cuceri lumea egoist și însingurat, în afara învățăturilor maeștrilor. Semnificativ, școala de vrăjitorie nu predă tehnologie și nici cibernetizare ori aeronautică, ci un fel de post-alchimie cultivând gustul  străvechi al publicului pentru ocult. De fapt atât Stăpânul inelelor, Cronicile din Narnia, cât mai ales seria Harry Potter oferă întotdeauna o lectură stratificată. De la adolescenți și lucrători comerciali la doctorii în filologie, scrierile lui J. K. Rowling au mesaje multiple, adresate fiecărei categorii de cititori în parte. Pentru cei din urmă, literații și artiștii, elogiul intrinsec și ocultist adus școlii uma- niste ca prototip devine un mesaj incontestabil. Nu în ultimul rând, orfanul, moralul și talentatul Harry Potter este un model infailibil de construcție ficțională a unui erou civilizator și totuși atât de uman.

Încheind bucla percepției asupra timpului istoric la care se referă Virginia Woolf, putem afirma că n-avem certitudinea despre cum va arăta Sussexul, sau oricare altă provincie europeană, nu în următorii cinci sute de ani, dar nici în următorul veac. Însă certitudinea noastră, ca și aceea a lui Vladimir Nabokov din Lucruri transparente, este aceea că viețuim într-o lume din care au fost gonite misterele. În această ordine de idei, succesul de lectură devenit megasucces cinematografic al literaturii fantasy anglo-saxone este un semn că publicului îi repugnă predictibilitatea științifico-mediatică de tip breaking-news, la care se anunță știri despre Rău în forma unor tsunami, conflicte armate, atentate, epidemii, asteroizi șamd. Iconografia extrem de extinsă a lumilor posibile derivate din scrierile lui J.R.R. Tolkien, C. S. Lewis și J. K. Rowling susține, iată, nu doar o industrie a imaginii prosperă, ci și iluzia că există un perete transparent care ne desparte de o alternativă, de o existență alternativă, de fapt.

Iar el nu este apanajul științelor rigide, cât al ficțiunii narative, nu alt fel. Desigur că pe lângă beneficiile unei anumite popularizări, tot noi, filologii, ne putem întreba, în laboratoaele secrete ale ficțiunii literare, la care lucrăm mai cu pricepere, mai pe bâjbâite și mai după puteri, ca niște vrăjitori fiecare, pe când am putea nădăjdui ca și alte mitologii străvechi și înțelepte să cucerească iconic și etic lumea. Intuiesc că luptele zmeilor autohtoni cu feții-frumoși și cu zburătorii mai au ceva de așteptat.