Adrian Matus

Acest articol urmărește să evidențieze o anumită fațetă a literaturii lui Tolkien. Luând în considerare faptul că autorul a fost un catolic devotat, eseul prezintă câteva din elementele creștine din trilogia Stăpânul Inelului.

Scrierea fantastică a lui Tolkien este concepută pentru a contrage un mesaj de esență creștină, chiar dacă nu într-o formă imediat vizibilă. Conform unei scrisori redactate în 2 decembrie 1953, adresată savantului iezuit Robert Murray, autorul britanic declară că The Lord of The Rings este „o operă fundamental catolică”. („The Lord of The Rings is of course a fundamentally religious and Catholic text”).

În trilogia Stăpânul Inelelor, el reușește să intuiască setea de spiritualitate și de imaginație a unei lumi care, după cel de-Al Doilea Război Mondial, se considera  urmașă a pragmatismului american. Astfel, nevoia de mitologie și de povești era trecută cu vederea sau se considera a fi depășită. Nici modernismul ce tocmai apunea, nici postmodernismul ce încet încet răsărea, nu acopereau acest domeniu al fanteziei pe care Tolkien îl considera vital.

Trebuie să avem în vedere faptul că există mai multe niveluri ale scrierii în concepția lui Tolkien. Nu este vorba aici despre cele anunțate de către Dante în Il Convivio, ci de o conceptualizare mai  degrabă  în  funcție de semnificație. În primul rând, există (1) un strat mitologic, presărat de figuri emblematice, miraculoase, urmat apoi de (2) o dimensiune alegorică, unde se susține ideea unui Shire neindustrializat, pur, iar ultimul nivel (3) este cel spiritual, etic sau religios. Ca un răsunet al ultimului nivel, putem explica modalitatea de construcție a unui personaj precum Gandalf sau Frodo, după șablonul christic.

Dacă abordăm din perspectivă contextuală, putem vedea o lume care și-a pierdut orice nădejde în sisteme politice. Democrația nu mai este văzută ca în perioada interbelică drept idealul suprem într-un stat, ci, ca să îl parafrazăm pe Winston Churchill, doar ca ”cel mai bun sistem prost”. Scrieri de tipul Ferma Animalelor sau 1984 apar tot mai mult ca o dorință de acuzare alegorică a unui sistem care a eșuat. Bradley Birzer emite ipoteza conform căreia Tolkien era angoasat de noua direcție a civilizației. Acțiunile lui Stalin de exemplu au fost luate ca model pentru fapta lui Sauron, care dorește să unească toate popoarele sub aceeași egidă, cea a unui multinaționalism fals. Opiniile politice ale lui Tolkien se regăsesc în opera sa, prin stima pentru monarhie și ura față de etatism.

O viziune asemănătoare cu cea a autorului britanic o putem regăsi la Sfântul Augustin. În construcția Lumii De Mijloc, Tolkien preia elemente precum Civitate Dei, în contrast cu civita humana (sub denumirea de Orthanc), ce se află sub conducerea lui Saruman. De asemenea, el adaugă în această ecuație și “cetatea diavolului”, Barad-Dur, astfel având un triunghi al lumilor alternative.

Elementele tolkiene de cosmogonie au componente gnostice. Sauron la început a fost la fel ca Lucifer, un înger din suita divinității, dar pe care trufia l-a determinat să cadă. Chiar dacă, după distrugerea primului inel, Stâpânul Întunericului s-a dezintegrat în neant, minciunile lui au intrat în istorie. Dacă privim acest fenomen prin gândirea lui Aristotel, Sauron ajunge să devină Primul Motor negativ. Acesta generează o întreagă lume, în contrapondere cu ideea binelui, dorind să cucerească Pământul de Mijloc prin orice mijloace posibile. La nivelul construcției, Tolkien decorează fabulos această lume și folosește o suită copleșitoare de avataruri. Astfel, imaginarul cuprinde manifestări ale răului din care amintim balauri, balrogi, vârcolaci, orci, golbini, semi-orci, năluci ale Inelului, pitici, câini ai Iadului, vampiri, wargi, lupi sau trolli. Pe de altă parte, Demiurgul  pozitiv  rămâne nenumit.

Un element central, în jurul căruia se construiește întreaga Lume de Mijloc, este muzica. Frodo aude într-un episod muzica elfilor și este fascinat de această imagine sonoră supraumană. În fapt, această sonoritate este ecoul unei muzici de o frumusețe mult mai profundă, pe baza acestor acorduri fiind constituită Lumea de Mijloc. Astfel, Eru (Unul) a cerut Ainurilor (cei sfinți) o armonie supremă, iar ei au creat o Muzică Măreață ca răspuns la cererea divinității. După ce se sfârșește cântarea, Huvalu le înfățișează o lume imaginară, incluzând Pământul de Mijloc, a cărui formă și istorie este plăsmuită după frumusețea și măreția pe care tocmai o cântaseră. Printr-un paralelism, putem vedea aici o similaritate imediată cu concepția lui Pitagora, prin muzica sferelor și ideea unei armonii universale.

Ideea imitației unei dimensiuni celeste  aparține metafizicii europene prin excelență, de la Platon până la Thomas d’Aquino. Chiar Tolkien insista asupra folosirii pentru acest gen de literatură a conceptului de fantezie, în detrimentul celui de imaginație. Imaginația este un termen mult prea larg, care se pretează până și pentru fenomenele psihologice. Fantezia însă se raportează la generarea de iluzii, prin care există posibilitatea de a accede la Adevăr. Vedem astfel cum tema lui Platon este în mod continuu interpretată, dar fără a-și schimba motivația inițială. Nu trebuie însă să cădem în capcana raportului dintre ficțiune și realitate. Lumea de Mijloc nu este nici o proiecție, nici o replică a lumii reale, însă preia anumite legi de ființare și desigur, astfel se stabilesc anumite norme care facilitează înțelegerea ei.

Frodo, Gandalf și Elbereth sunt personaje construite după anumite modele biblice. La fel ca Hristos, misiunea lui Frodo este una dificilă, urmărind îndeplinirea unui bine politic, adică salvarea întregii societăți prin propriul sacrificiu. Episodul de pe Muntele Osândei, când personajul principal trebuie să arunce inelul în lavă dar, și-l revendică pentru sine, dovedește o altă asemănare cu o anumită nuanță a creștinismului. Tolkien declară că este o prelucrare a versetului biblic “și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Resurecția lui Gandalf evidențiază același mesaj: Binele poate fi învins de către Rău doar pe scurtă durată.

Puține personaje feminine sunt construite ca ipostaze carnale; majoritatea sunt pure, imaculate și preiau modelul Fecioarei Maria. Amintim aici de Galadriel (liderul elfilor), o ființă neîntinată, imaculată, dar și de Elbereth, “Făuritoarea Stelelor”. Păcatul originar este reprezentat de prezența inelului; invizibilitatea este o reinterpretare a mitului adamic și a constatării goliciunii trupești și sufletești a omului. Desigur, această propunere poate fi supusă discuției, putându-se găsi numeroase valențe în funcție de metoda cu care se abordează motivele și temele. Inelul poate fi și o repoziționare a simbolului Sfântului Graal; dacă în poveștile Mesei Rotunde se urmărește căutarea acelui element vital care ar da puterea, aici, o Frăție similară urmărește să piardă acel element, care într-adevăr oferă puterea, dar corupe, fiind o questa negativă. Problematica răului a stârnit numeroase controverse în interpretatea gândirii lui Tolkien.

Unii, ca Paul Kocher, ar spune că răul este absența Binelui în Stăpânul Inelelor, astfel putându-se observa o similaritate cu ortodoxia. Majoritatea studiilor dedicate pe problema tolkieniană afirmă răspicat faptul că autorul ar fi consultat lucrările lui Thomas d’Aquino, dat fiind că era atât medievalist, cât și catolic. Alții merg mai departe și spun că scriitorul anglo-saxon ar fi fost mult mai familiarizat cu lucrarea Consolatio Philosophae a lui Boethius, în traducere engleză. Pentru Boethius, Răul nu este absența Binelui, ci nimicul. Sistemul cu care se luptă Frodo pare mai mult decât o absență, tinzând să devină o entitate independentă.

Ne putem ridica întrebarea dacă Tolkien este un simplu plagiator în construirea Lumii de Mijloc. Metoda englezului nu se pliază pe o asemenea tehnică, deoarece el reușește să cizeleze, să șlefuiască și să ofere o altă perspectivă a unor situații care au o cu totul altă semnificație în contextul inițial. Scriitura lui lucrează în mod pasiv. În primul rând, orice cititor care lecturează azi trilogia (sau în ultimă instanță urmărește ecranizarea) va fi interesat în primul rând de anecdotă. Foarte puțini urmăresc acest palier în parcurgerea textuală. Desigur, acest lucru conferă și o anumită accesibilitate către un grup social mai larg.

Ajungem la efectul de resort adus de către această facilitate. Tolkien ajunge în circulația consumerismului, ajunge să devină saturație, să producă inclusiv agasare sau iritare. Se ajunge la o dihotomie de tipul: ori îl iubești pe acest autor, ori îl urăști. În ciuda numeroșilor sceptici, Tolkien este un scriitor în vogă, fără nicio legătură cu fenomenul produs de către proiectul     cinematografic hollywoodian. În anii 60-70, pe anumite ziduri universitare se putea citi „Frodo încă este viu”, ca reacție a tinerilor împotriva unui sistem academic vetust, cu un structuralism în plină floare. Alții, în schimb, poartă cu mândrie, chiar sfidător, tricouri imprimate cu chipul lui Gollum.

Tolkien a generat un fenomen social la care probabil nici el nu s-ar fi gândit, conform vechiului principiu „unde dai și unde crapă”. Astăzi, există voci care după lectura (uneori fugitivă, dar acest lucru nu constituie neapărat o regulă) operei lui își întemeiază formații muzicale ce doresc să sugereze, prin tematica versurilor, lumea orcilor sau a lui Sauron. Aceste grupuri muzicale aparțin cu precădere spațiului scandinav și abordează variațiuni pe tema muzicii black metal. Dacă privim partea bună a lucrurilor, putem spune că se promovează din nou o literatură către o categorie care altfel ar fi puțin interesată de fantasy. Fiecare cititor vine cu propria sa mentalitate și caută ce îl interesează. Important este că Tolkien rămâne mereu la dispoziția unei clase largi. El a intuit foarte bine atunci când și-a scris operele că umanitatea și civilizația postbelică au nevoie de povești, de legende, dovedind caracterul înnăscut al acestora. De asemenea, față de alte scrieri mai recente (de tipul seriei Harry Potter), el și-a trecut primul test, cel al posterității. Dovada cea mai clară este pro- ducția cinematografică, de un real succes (indiferent că a reușit sau nu să mențină mesajul inițial sau să îl corupă).