de Jay Wesley Richards și Jonathan Witt

Publicat în original de The Imaginative Conservative. Traducere și adaptare pentru Societatea Tolkien din România de Adriana Martin

În zilele noastre, prea mulți învățați, politicieni și preoți consideră războiul ca fiind o relicvă a unui trecut barbar. Președintele Obama exprimă punctul de vedere al multora când invocă data din calendar pentru a aduce acuzații împotriva ISIS și a altor grupări teroriste. Cu toate acestea, a ajuns să participe din nou într-un război din Estul Mijlociu căruia i se opusese la început, iar apoi a pretins că a ieșit învingător, părând mai interesat de nevoia pe termen scurt de a fi văzut „facând ceva” decât de a urma și de a formula o strategie bine pusă la punct, care să conducă la victorie.

Acest tip de incertitudine în privința războiului reprezintă spiritul epocii în vestul industrializat. Dar militanților de tipul ISIS nici că le-ar păsa în ce an ne aflăm. Acum, mai mult ca niciodată, trebuie să avem o viziune limpede asupra caracterului și modului adecvat de desfășurare al unui război, dacă se poate și într-un mod accesibil.

Din fericire, în romanele sale, Hobbitul și Stăpânul Inelelor, J.R.R. Tolkien prezintă un studiu amplu și vast pe tema tradiției războiului drept, idee la care Peter Jackson doar face aluzie, dar nu o abordează în profunzime în adaptările sale cinematografice.

Tradiția războiului drept își are originea în marii gânditori ai creștinismului, de la Augustin la Aquinas. Nu ar trebui să ne mire că Tolkien rezonează cu aceasta, având în vedere trecutul său. Tolkien a fost un profesor de limbi și literaturi medievale la Oxford, cunoscut în lumea întreagă, un catolic credincios, un veteran al Primului Război Mondial și un adept ferm al conservatorismului. Tradiția războiului drept reprezentă chiar tradiția sa.

Războiului drept se explică, pe scurt, ca fiind o justificare a războiului ca fiind corect din punct de vedere moral, chiar absolut necesar în anumite condiții și în funcție de anumite reguli de luptă. Un război drept este unul care (1) se desfășoară în mod public, (2) în ultimă instanță dar (3) având șanse reale de succes, (4) sub o autoritate corespunzătoare (5) din motive corecte (6) pentru o cauză dreaptă (7) fără a se folosi o forță cu mult mai mare decât cea necesară pentru victorie. Aceste principii reprezintă de asemenea un ghid pentru cum să abordezi un inamic învins. Luptătorii drepți nu extermină populația ostilă, militară sau civilă, și nici nu o înrobește după încetarea ostilităților.

Romanele lui Tolkien din Pământul de Mijloc exemplifică principiile războiului drept prin acțiunile celor mai nobile personaje. Dar mai mult de atât, atrag cititorul spre explorarea în profunzime a încercărilor și tentațiilor întâlnite des de către cei care-și doresc a fi atât drepți, cât și victorioși pe timp de război.

Un roman de război 

Tolkien a insistat asupra faptului că romanele sale fantastice nu sunt alegorice, însă a recunoscut că se pot aplica evenimentelor din lumea noastră. Expertul în Tolkien, Tom Shippey a descris Stăpânul Inelelor cum se cuvine, ca fiind „un roman de război, de asemenea un roman despre consecințele războiului, în contextul și ca răspuns la criza civilizației vestice, 1914-1945 (și după)”. Acest lucru îl face în special aplicabil problematicii războiului.

Într-o recenzie mai timpurie a romanului în The Times Literary Supplement, Alfred Duggan a remarcat această dimensiune războinică a romanului și s-a plâns că nu se poate face o diferențiere între eroi și personajele negative. Fiecare tabără pur și simplu o elimină pe cealaltă.

Poetul W.H. Auden i-a oferit lui Auden răspunsul clasic, susținând că diferența dintre cele două tabere este esențială pentru firul narativ și pentru strategia Frăției. Intraseră in posesia acelui unic „Inel care să le stăpânească pe toate”, făurit cu mult timp în urmă de către maleficul Sauron. Însă în loc să folosească puternicul inel împotriva lui Sauron, Gandalf îi îndeamnă să se furișeze adânc în teritoriul inamic și să îl distrugă în singurul foc îndeajuns de fierbinte pentru a-l topi, focurile vulcanice ale Muntelui Osândei. Sauron este strâns legat de inelul magic. Distrugi inelul si implicit distrugi și făuritorul.

Cum este o inițiativă disperată, unii insistă că Frăția ar trebui să folosească puternicul inel pentru a-l înfrânge pe Sauron în luptă. Problema este că inelul malefic corupe pe oricine îl folosește pentru orice perioadă de timp. Nu puteau folosi inelul pentru a detrona tiranul nedrept fără a deveni ei înșiși nedrepți, nu puteau învinge inamicul fără a deveni chiar ei inamicul.

Așa că îi urmează sfatul lui Gandalf. Pentru că Sauron nu-și poate imagina altceva decât dorința de a exercita o dominație brutală, bazată pe asuprirea celui mai slab, nici nu visează cum că vreunul dintre inamicii săi ar alege să distrugă inelul în loc de a-l lua în stăpânire și a încerca să se înscăuneze ca stăpânitor absolut. Această lacună a sa i-a adus pieirea. În timp ce el se pregătea să înfrunte un inamic puternic care ar folosi inelul în bătălie, doi hobbiți de rând, Frodo Baggins și Sam Gamgee, se furișează prin puternica apărare a lui Sauron, inelul este distrus, iar Sauron învins.

„Răului”, observa Auden în recenzia sa din 1956, „îi lipsește un singur avantaj – este inferior in ceea ce privește imaginația. Binele își poate imagina posibilitatea de a deveni rău, de unde și refuzul lui Gandalf și Aragorn de a folosi Inelul, dar răul, ales în mod sfidător, nu își mai poate imagina alteva decât pe sine.”

Duggan a pierdut din vedere această diferență fundamentală dintre Sauron și Frăție. A pierdut din vedere de asemenea și ceea ce este evident: Răufăcătorii din roman încearcă să subjuge și să ucidă, pe când eroii încearcă să protejeze libertatea semințiilor libere. Și a mai pierdut din vedere și alte diferențe mai puțin importante legate de felul în care cele două tabere poartă războiul, diferențe care aduc mai multă lumină asupra diferențelor dintre un război drept și unul nedrept.

Milă și empatie

Gollum este o creatură zbârcită, ce obișnuia să semene cu un hobbit, care a deținut inelul pentru sute de ani înainte să îl piardă, acesta căzând în mâinile hobbitului Bilbo. La un moment dat, Sauron îl capturează pe Gollum și îl torturează până când acesta divulgă locația inelului. Ulterior, Gollum evadează, iar în câteva ocazii, Aragorn, Gandalf, elfii pădurilor, iar mai târziu Frodo și Sam îl asupresc, interoghează, amenință și îl țin captiv pe Gollum; dar întotdeauna îl tratează cu demnitate și chiar bunătate. Elfilor pădurilor le displace așa de mult să țină creatura în captivitate, încât îl duc pe Gollum la plimbări prin pădure, oferindu-i așadar, în mod nesăbuit,posibilitatea de a evada.

În mod asemănător, când călăreții din Rohan capturează muntenii jefuitori care se aliaseră cu forțele întunericului, călăreții le iau armele și îi obligă să îndrepte stricăciunile pe care le făcuseră, dar le oferă de asemenea iertare și un început nou. „Ajutați-ne acum să reparăm răul la care ați contribuit”, le spun ei muntenilor,  „iar după aceea, veți face un jurământ să nu mai încercați niciodată să treceți înarmați Vadurile Isenului nici să vă întovărășiți cu dușmanii oamenilor; iar apoi vă vom da drumul să vă întoarceți în ținuturile voastre. Pentru că ați fost înșelați…”

Mai mult ca sigur, Tolkien a urmărit în acest mod să ofere o lecție. Învingătorii în război, pe lângă a se bucura de izbândă, ar trebui să ofere înțelegere și iertare celor învinși și nu anihilare, sclavie sau sa ceară despăgubiri împovărătoare – așa cum i-au fost impuse Germaniei după Primul Război Mondial, cu efecte dezastruoase.

În romane, capacitatea de a oferi milă este, la rândul său, conectată cu capacitatea de a oferi empatie. Cînd Frodo și Sam i-au întâlnit pentru prima oara pe Faramir și pe oamenii acestuia, Faramir conducea o ambuscadă impotriva haradrimilor, oameni din sud care mărșăluiau spre nord și est cu intenția de a se alătura armatelor lui Sauron. În lupta ce urmează, unul dintre haradrimi cade printre copaci, întâlnindu-și sfârșitul, exact în locul în care se ascundeau Frodo și Sam. Sam, ni se spune, „se întrebă care era numele bărbatului și de unde venea; și dacă era chiar rău la suflet, sau ce minciuni sau amenințări îl aruncaseră de la casa lui în această lungă călătorie; și dacă n-ar fi preferat să rămână acolo, în liniște”.

În adaptarea cinematografică a lui Peter Jackson, sentimentul îi este transferat, în mod plauzibil, lui Faramir – plauzibil pentru că știm din carte că Faramir simte compasiune pentru inamicii săi. El îi spune lui Sam: „Eu nu ucid nici un om sau animal fără să fie necesar, și nu o fac cu bucurie nici atunci când e necesar.” Pentru Sam și Faramir, haradrimii cei prădători nu îl reprezintă în totalitate pe celălalt. Cei doi recunosc în aceștia o umanitate universală și sunt îndurerați pentru că aceasta a fost asa de amăgită și pervertită de Sauron.

În același spirit, atunci când Frodo spune că e păcat că Bilbo nu omorâse creatura ticăloasă atunci când avusese șansa, Gandalf insistă cum că a fost mai degrabă „mila cea care i-a oprit mâna”. Frodo recunoaște că nu simte niciun pic de milă pentru Gollum. „Merită să moară”, spune el. Gandalf răspunde: „Merită! Trebuie să recunosc că așa e. Mulți dintre cei care trăiesc merită să moară. Iar unii dintre cei care mor merită să trăiască. Poți sa le dai tu viață? Atunci nu te grăbi să împarți așa de ușor moartea în judecata ta. Pentru că nici cei mai înțelepți nu pot vedea cum se sfârșesc toate lucrurile.”

Gandalf spune în continuare că simte într-un fel cum că mila care-l salvase pe Gollum s-ar putea dovedi într-o zi un serviciu important adus semințiilor libere din vest.

Ulterior, când Gollum și Frodo se întâlnesc, hobbitul îi urmează sfatul lui Gandalf și chiar ajunge simtă o empatie profundă pentru Gollum, o creatură care, asemenea lui Frodo, a suferit pentru mult timp din cauza urmărilor distrugătoare ale inelului. Mila față de creatură este cea care salvează situația în final. Când ajung la Hăul de la Capătul Lumii, voința lui Frodo nu mai este destul de puternică pentru ca acesta să arunce inelul. Din fericire, Gollum, încă în viață pentru că fusese cruțat de către Frodo și alții, se află acolo și îi smulge inelul lui Frodo iar, cuprins fiind de bucuria de a-și fi redobândit „Prețiosul!”, se prăbușește peste margine în Hăul de la Capătul Lumii. Și așa a dus la îndeplinire ceea ce Frodo fusese prea vlăguit să realizeze doar prin puterea propriei voințe.

Sauron nemilosul, învins prin milă.

Diversitatea binelui

Mai este și diferența pronunțată dintre ceea ce Brian Rosebury numește „diversitatea binelui și uniformitatea răului”. Între popoarele libere din Pământul de mijloc este o diversitate vastă și în general acceptată, exprimată și prin lucrurile care nu se întâmplă. De exemplu, regele Théoden și mai târziu Aragorn ar fi putut insista ca woseii, un neam primitiv și foarte vechi, să se alăture alianței lor militare. În schimb, Theoden acceptă ajutorul pe care îl oferă aceștia cu bunăvoință, iar atât el, cât și Aragorn respectă dorința lor de a nu se implica în alt mod în război.

Faceți o comparație cu sclavia și opresiunea universală a celor care se supun Mordorului. Contrastul este așa de puternic încât numai un cititor orbit de o filosofie de război lipsită de orice posibilitate de interpretare nu l-ar băga de seamă

Război de apărare

O regulă de bază în a determina dacă un război e drept este dacă, întru-un anumit sens, e de apărare. Unii folosesc acest element al tradiției războiului drept pentru a susține o politica de izolare strictă. Ar fi fost poate de așteptat ca și Tolkien să facă același lucru, având în vedere că a trăit un aspect extrem de urât al războiului, luptându-se împotriva unei civilizații germane pe care o admira și într-un război pe care mulți îl considerau absurd. Deși Tolkien a preferat ca în Stăpânul Inelelor să pună în evidență regula apărării, totuși el expune si punctele negative ale politicii de izolare.

Conform tradiției războiului drept, a intra într-un război pentru a revendica teren sau bunuri de la un vecin reprezintă furt, însa ajutorarea unui aliat care a fost atacat se consideră apărare. Structura Stăpânului Inelelor demonstrează această distincție.

Așadar, de exemplu, cei trei enți păstori de copaci aveau la început o viziune îngustă asupra războiului, fiind de părere ca ar trebui ataca doar când sunt victimele unui atac direct și că nu ar trebui să își facă griji cu privire la nedreptățile din restul lumii. Din fericire pentru celelalte popoare libere, enții ajung în final să interpreteze principiul apărării într-un sens mai general și să participe atât în atacul de la Isengard, cât și în cel de la Văgăuna lui Helm.

Decizia se dovedește decisivă pentru înfrângerea lui Sauron de mai târziu, și în consecință decisivă chiar pentru enți, având în vedere că Sauron și servitorii săi loiali, orcii, nu i-ar fi lăsat sigur în pace odată ce ar fi cucerit toate celelalte popoare libere.

Bineînțeles, de aici nu reiese că o națiune puternică trebuie să joace rolul unui polițist global imparțial, apărând orice grupare vrednică în fața unui atacator nedrept. O mulțime de decizii grele sunt implicate atunci când trebuie să se tragă linia între intervențiile prudente și imprudente. De aceea, chiar și susținătorii războiului drept pot să nu cadă de acord dacă este bine și înțelept să intre într-un anumit conflict militar.

Tolkien recunoașe această complexitate. El prezintă un grup de conducători înțelepți care implicit, sunt cu toții adepți ai gândirii războiului drept, însă care trebuie să se adune atât la Consiliul lui Elrond, cât și în alte întâlniri mai mici pentru a lua împreună decizii înțelepte referitor la când și cum să meargă la război.

Cel mai probabil, dacă părțile participante la orice discuție de acest gen ar adopta mai înainte înțelepciunea tradiției războiului drept, acestea ar rezulta in concluzii mai clare. Acționând astfel, ele pot să evite, pe de-o parte, o politică de izolare reflexivă și orientată spre interior, iar pe altă parte, un comportament nechibzuit prin care ar încerca să vină în ajutorul tuturor.

Războiul drept, îmbogățit

Tolkien a participat la război în mod direct și in cele mai nenorocite momente ale sale, în tranșeele din Primul Război Mondial. Și cu toate acestea, în romanele și scrisorile sale a susținut cele două adevărurile gemene, și anume cum că războiul nu e de dorit, dar nici nu poate fi evitat prin slogane de pace și vorbărie sentimentală despre cum toți oamenii sunt o familie. Tolkien a pus pe hârtie adevărul dureros cum că uneori, a merge la război este obligatoriu din punct de vedere moral.

Totuși, la prima vedere, s-ar putea crede că eroii lui Tolkien s-au abătut de pe drumul războiului drept prin abandonarea unuia dintre principiile acestuia: șansele de reușită. Nobilele personaje din Stăpânul Inelelor par, din nou și din nou, să își proclame disperarea și să își considere situația ca fiind fără speranțe, cu puține șanse la victorie sau chiar deloc. Totuși, continuă să lupte.

Înainte ca Bătălia de pe Câmpiile Pelennor să înceapă, Pippin și Gandalf se gândesc la pericolele pe care își imaginează că le înfruntă Frodo și Sam. „Spune-mi, e vreo speranță?”, întreabă Pippin.

„Niciodată n-a fost foarte multă speranță”, răspunde Gandalf, așezându-și mâna pe creștetul lui Pippin. „Doar speranța unui nebun, așa cum mi s-a spus” Cu toate acestea, Gandalf încă este de părere că misiunea lui Frodo și Sam este una dreaptă, la fel cum crede despre ideea de a  trimite o companie spre Mordor pentru a distruge inelul. „Deznădejde sau nebunie?” întreabă el. ”Nu este deznădejde, pentru ca deznădejdea e doar a acelora care văd sfârșitul ca fiind inevitabil. Noi nu facem asta. După ce toate celelalte opțiuni au fost cântărite, e înțelept să recunoști ce e necesar, oricât de nebunesc ar părea pentru cei care se agață de speranțe deșarte. Să lăsăm atunci nebunia să ne acopere, să ne fie pavăză în fața ochilor Inamicului!”

În mod asemănător, la bătălia de la Văgăuna lui Helm pare, până în ultimul moment, cum că forțele lui Saruman, unul dintre aliații lui Sauron, vor nimici Rohanul. Ulterior, când regele Théoden și rohirrimii lui mărșăluiesc spre Minas Tirith prin „întunericul des”, nu se așteaptă să izbândească sau să se întoarcă înapoi acasă.

După cum a observat Tom Shippey, acest tip de curaj în ciuda șanselor extrem de mici se datorează într-o anumită măsură modelului nordic de curaj pe care Tolkien l-a întâlnit și pe care l-a admirat în timpul studiilor sale ca filolog. Curajul acesta este cel care rezistă chiar și atunci când eroul se așteaptă la o înfrângere sigură și permanentă. Un astfel de model aduce o îmbunătățire binevenită tradiției războiului drept, care se bazează așa de mult pe prudență încât ar deveni aproape imposibil de deosebit de pacifism.

Această interpretare este destul de comună în zilele noastre printre cadrele universitare și clerici, care au folosit războiul drept ca o acoperire pentru politicile de conciliere și pacifismul de facto. Războiul este abordat ca un rău necesar care nu este niciodată cu adevărat necesar.

Tolkien a fost martorul unei Europe abrutizate de politicile de conciliere și a eșecului în a rezista Germaniei naziste ce a decurs din acestea. Strategia promisese „pace în vremea noastră”, dar nu a făcut decât să îl încurajeze și să îi consolideze puterea unui Hitler însetat de sânge. În Pământul de Mijloc, Regele Theoden, sub vraja lui Wormwood, precum și enții, tind de asemenea să se ascundă cu capul în nisip. În mod convingător, au fost stârniți să meargă la război la timp pentru a preveni un război cu mult mai costisitor.

A nu se înțelege greșit, în Stăpânul Inelelor nimeni nu primește laude dacă se aruncă în mod prostesc sau prea repede într-o bătălie doar pentru ca „așa este drept”. Când Denethor îl trimite pe Faramir într-o misiune sinucigașă pentru a apăra fortificațiile din est, Gandalf îl imploră pe Faramir: „Nu te sacrifica inutil din nesăbuință sau amărăciune… Va fi nevoie de tine aici pentru alte lucruri în afară de război.”

Dar în vremuri disperate, cum se poate face diferența între nesăbuință și curaj? Hobbitul ilustrează virtuțile cheie care, aduse împreună, Tolkien sugerează că ne pot ajuta să găsim drumul bun intr-o astfel de situație încâlcită.

În primul rând, Gandalf și Bilbo demonstrează virtutea lucidității morale în încercarea lor disperată de a opri gnomii de la Muntele Singuratic să se arunce într-un război nedrept și prostesc împotriva oamenilor și elfilor de mai la vale.

În al doilea rând, Gandalf și ceilalți lideri dau dovadă de prudență în strategia pe care o întocmiseră în grabă împotriva lupilor și orcilor care începuseră să atace după ce gnomii, oamenii și elfii au lăsat la o parte diferențele neimportante dintre ei.

În al treilea rând, alianța care a rezultat demonstrează o hotărâre de neclintit chiar și atunci când șansele de izbândă sunt aproape nule. Faptul că au fost dispuși să lupte și sa moară pentru o cauză dreaptă dar aparent lipsită de speranță a făcut posibil ca ei să reziste până când Beorn, în formă de urs, și vulturii măreți au venit și au schimbat cursul evenimentelor.

In zilele acestea, avem nevoie de exact acest model de curaj, unde ne putem da seama clar ce este drept, pentru a putea acționa în acea direcție în egală măsură cu prudență și hotărâre vitejească. Fără prudență, ne-am arunca într-o serie de conflicte absurde. Fără hotărâre vitejească, probabilitatea de a avea succes s-ar reduce la o serie de scuze pentru o hotărâre slabă, aversiunea față de riscuri și capitularea fară a opune multă rezistență.

O chemare către nonviolență

Stăpânul Inelelor nuanțează în plus subiectul războiului, al curajului și al înclinației către nonviolență, multe aspecte fiind pierdute din vedere în reexpunerea cinematografică a lui Peter Jackson, redusă în mod necesar.

Trebuie ținut în minte că Tolkien a cunoscut războiul într-o formă deosebit de detestabilă și aproape zadarnică. Din iunie până în octombrie 1916, a luptat împreună cu regimentul Lancashire Fusiliers în primele linii la râul Somme în Franța. A suferit în tranșeele ticsite și bântuite de boală, unde lunile de bombardamente cu mortiere și mitraliere au însemnat moarte și distrugere în masă, dar progres militar nesemnificativ. Până la sfârșitul acestui „război care să le încheie pe toate celelalte”, milioane de europeni, printre care doi dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Tolkien, au murit din cauza rănilor primite în luptă, iar alte câteva milioane au murit de boală și foame. Tolkien s-a imbolnăvit de febră din tranșee și și-a petrecut în convalescență ultimii doi ani de serviciu militar și, pentru un timp, apărând digul din sudul Angliei.

Mai mult ca sigur, aceste experiențe au contribuit la simpatia sa pentru pacifiștii cei curajoși și cinstiți. Iar cu toate că Tolkien respingea pacifismul ca etică universală, a ținut cont de acesta în Stăpânul Inelelor.

După ce Frodo și Sam au fost salvați de pe Muntele Osândei și semințiile libere au început să sărbătorească, toți în uniforme militare, lui Frodo nu i-a surâs ideea unei astfel de ținute, neavând nicio dorință de a purta la brâu o sabie. El își păstrează atitudinea până la finalul romanului, în ceea ce ar putea fi numit o chemare către nonviolență. În timpul curățării Comitatului, Frodo insistă ca hobiții să se stăpânească pe când se înarmează pentru a-și recâștiga libertatea de la un grup de netrebnici care luaseră controlul asupra Comitatului slab apărat și aflat departe de aripa protectoare a prietenului lor, Aragorn.

În toate acestea, Frodo este complet diferit față de imaginea cadrului universitar pacifist care, din turnul său de fildeș, trăiește fericit în pacea câștigată prin curajul soldaților în timp ce le ia munca în derâdere. Frodo îi respectă extrem de mult pe Aragorn și pe ceilalți războinici drepți. El însuși a luat parte în Războiul Inelului, având parte de cel mai mare pericol în timpul călătoriei sale spre Muntele Osândei. Și rămâne aproape de primejdie în bătălia pentru Comitat, punându-se chiar întru-un pericol și mai mare prin faptul că alege sa nu se înarmeze. Cu greu se poate imagina o reprezentare mai plină de respect a deciziei unui personaj atât de îndrăgit de a pune armele jos pentru totdeauna.

Cu toate acestea, lui Merry, care era mai războinic, Tolkien îi acordă o replică mai tăioasă: „Dar dacă sunt mulți ticăloși din ăștia, a spus Merry, sigur se va ajunge la luptă. Nu îi vei putea salva pe Lotho sau Comitatul dacă alegi să rămâi șocat și trist, dragul meu Frodo.”

Rezultatul nu este o dispută verbală. În schimb, atât repulsia de a ucide a lui Frodo, care era sătul de război, cât și pragmatismul militar al lui Merry influențează modul în care au acționat soldații hobbiți. În cele din urmă, hobbiții i-au alungat pe invadatori din Comitat, dar într-așa un fel încât, la porunca lui Frodo, victoria nu a exclus milostenia față de invadatorii care supraviețuiseră și față de hobbiții trădători au avut parte.

Război corect înfățișat corect

În tabloul său de război, Tolkien a îmbinat tema puterii și cea a renunțării la putere  într-un întreg complex și convingător. Autoritatea nu e sinonimă cu dreptatea, dar nu este nici în mod necesar greșită. Uneori este nevoie de rezistență în fața ispitei puterii, în special când aceasta implică dominația asupra altora, iar alteori drumul cel drept înseamnă a te pregăti de luptă și de a te împotrivi cu toată puterea forțelor întunericului. Iar uneori trebuie să le facem pe amândouă, dupa cum sugerează Tolkien.

În zilele noastre, bine ar fi dacă am lăsa la o parte atât naționalismul extremist ieșit de sub control al celor care înseamnă la război, cât și predicile superficiale ale generației de hipioți care încă nu au revenit cu picioarele pe pământ: „Faceți dragoste, nu război”, „Nu războiul e răspunsul”, „Dați o șansă păcii”, „Violența n-a rezolvat niciodată nimic”. Aceste slogane se potrivesc de minune pentru a arăta superioritatea morală atunci altcineva încasează loviturile pentru tine, dar nu clarifică nicicum direcția de acțiune într-o lume periculoasă. Pentru aceasta avem nevoie de un remediu mai puternic.

Iar realismul moral al îndrăgitelor romanelor fantastice ale lui Tolkien reprezintă un punct bun de pornire.

Acest eseu este extras din cartea autorului, The Hobbit Party: The Vision of Freedom That Tolkien Got, and the West Forgot. Cărți pe tema acestui eseu pot fi găsite la Imaginative Conservative Bookstore.

 

DESPRE AUTOR

Jay Wesley Richards, Ph.D., este coautor al cărții publicate la Ignatius Press: The Hobbit Party: The Vision of Freedom That Tolkien Got, and the West Forgot. Asistent universitar pentru cercetare al Facultatii de Afaceri si Economie din cadrul Universitatii Catolice din America, este de asemenea membru cu funcție superioară în cadrul Institutului Discovery și editor executiv la The Stream. Este autorul și co-autorul a numeroase cărți. A scris și a editat multe cărți care se află în lista New York Times a celor mai vândute cărți, printre care: Infiltrated, și Money, Greed, and GodThe Privileged Planet; și The Untamed God.