de Joseph Pearce

Joseph Pearce este colaborator principal la The Imaginative Conservative. Este un scriitor care predă literatură și director al Centrului pentru Credință și Cultură de la Colegiul Aquinas din Nashville, Tennessee. Printre lucrările sale se numără: G.K. Chesterton: Wisdom and Innocence, Literary Converts, Tolkien: Man and Myth, Solzhenitsyn: A Soul in Exile, The Quest for Shakespeare și Old Thunder: A Life of Hilaire Belloc. Este editorul seriei Ignatius Critical Editions și editor al revistei St. Austin Review. Domnul Pearce a fost gazda a două emisiuni despre catolicismul lui Shakespeare la EWTN.

Niciodată nu am avut încredere în cei care își găsesc refugiu în anonimitate. Am impresia că ori nu au curaj să își susțină până la capăt punctele de vedere, ori au ceva de ascuns. Așa că am multe suspiciuni cu privire la un „preot” anonim care ține discursuri pe internet prin care îl învinovățește pe J.R.R. Tolkien cum că ar fi eretic și pe mine cum că aș fi eretic din cauza cărților mele care explică profundul caracter catolic al operelor lui Tolkien. În aceste discursuri, Tolkien este acuzat că este gnostic, iar eu sunt gnostic pentru că îi vin în apărare.

Până în acest moment am ales să îl ignor pe acest „preot” pentru că nu doresc sa discut cu cei care nu vor să iasă la lumină. Totuși, voi rupe tăcerea, întrucât am auzit că unii oameni au dat foc volumelor lor din Stăpânul Inelelor după ce au auzit discursurile acestui „preot”. Pus în fața unor dovezi așa de clare a răului pe care îl provoacă, am decis să îl înfrunt. Fac acest lucru cu speranța că va avea curajul să iasă din ascunziș și să îmi răspundă, așa cum ar face un om onest și integru, folosindu-și numele real, și că nu va continua să pândească nevăzut din umbră, cu tăinicie masonică, asemenea unui răufăcător clandestin care-și înjunghie victimele în întuneric.

Înainte să trecem la argumentele cu care acest „preot” susține că Tolkien ar fi eretic, aș vrea să îl analizăm mai bine chiar pe „preot”, în măsura în care putem ajunge sa cunoaștem pe cineva care se ascunde de cei care îl caută. Pe site-ul web, se autocaracterizează ca fiind „un preot catolic tradițional… în relații bune cu clericii și cu Roma, hirotonit cu autoritatea și jurisdicția corespunzătoare și în slujba Americii de Nord. Poate mă veți crede sceptic, însă am suspiciuni cu privire la cineva care spune că este „în relații bune” dar care nu își dezvăluie identitatea, sau care susține că a fost hirotonisit cu autoritatea și jurisdicția corespunzătoare, dar care nu are decența de a-și semna afirmațiile cu propriul nume. Cum putem fi siguri că această persoană anonimă este un preot catolic, „tradițional” sau nu? Poate fi oricine! Astfel de escrocherii masonice ar trebui puse sub semnul întrebării.

Și care a fost motivul dat de acest „preot” pentru decizia sa de a pândi în umbră, evitând astfel lumina zilei care le-ar da interlocutorilor săi șansa de a-l zări îndeaproape? Uitați ce ni se spune pe website:

Acest preot a ales să rămână anonim pentru că are datorii și responsabilități față de sufletele credincioșilor din grija sa. Rămânând necunoscut, nu va fi nevoit să își împartă atenția cu aceia din afara parohiei sale care, în loc să meargă la preoții din zona lor,  l-ar putea căuta pentru a-i pune lui întrebări. În plus, lucrul important este mesajul propovăduit – credința catolică – și nu omul care îl propovăduiește.

Pare a avea un sens înălțător, dar nu este foarte înălțător în ceea ce privește responsabilitatea etică, și nici nu are prea mult sens din punctul de vedere al argumentelor. Să fie acest preot, dacă este cu adevărat preot, mai sfânt decât numeroșii sfinți din rai care, în timpul vieții lor pământești, au avut curajul să își semneze cuvintele și faptele cu propriul nume? Au neglijat sfinții aceștia să le dea atenția cuvenită enoriașilor lor dacă au răspuns la întrebările enoriașilor care nu erau ai lor? Chiar, cine mai exact e exclus dintre enoriași? De ce să refuze acest „preot” să răspundă la întrebări? Cum Dumnezeu  ar putea „preoții din zonă” să răspundă la întrebările ridicate de propriile sale predici? Și, în ciuda faptului că „preotul” pretinde contrariul, de ce am avea încredere că o persoană propovăduiește „credința catolică” așa cum se cuvine dacă acea persoană nu ne dezvăluie propriul nume? Cine este el? Este cu adevărat preot? Dacă da, chiar este în relații bune cu ceilalți? Cât de „tradițional” este? Nu putem verifica aceste informații pentru că suntem ținuți în umbră cu bună știință. Nu avem decât cuvântul „preotului”, dacă este într-adevăr preot.

Acest lung preambul a fost necesar nu doar ca o introducere pentru a dovedi netemeinicia acuzațiilor sale de erezie împotriva mea și a lui Tolkien, dar și ca un mod de a arăta cum caracterul ascuns și clandestin de mason nu este niciodată un semn de bună-credință când începi o dezbatere. Nu e vrednic nici de om și nici de preot.

Înainte de a trece la conținutul propriu-zis al discursurilor „preotului” trebuie să menționez că argumentele pe care le aduce împotriva caracterului profund catolic din Stăpânul Inelelor sunt așa de proaste, încât pot fi numite patetice. Sunt, de fapt, într-atât de proaste încât mă mir cum a putut cineva, după ce le-a auzit, să ajungă să-și ardă volumele cu operele lui Tolkien.

Primul lucru clar este că „preotul” nu are obiceiul de a citi cărți. Declară că obișnuia să asculte an de an Stăpânul Inelelor, dar nu menționează niciodată cum ca l-ar fi citit. Nu sunt nicidecum împotriva ascultatului cărților, și Stăpânul Inelelor e în special potrivit pentru a fi citit cu voce tare, însă un text nu se poate studia dacă nu se și citește. Este esențial ca unele pasaje să fie citite cu atenție și poate chiar de mai multe ori pentru a se înțelege profunzimea fiecărui substrat, și este esențial să se poată compara pasaje din diferite părți ale cărții, în paralel, pentru a se observa pânzele tematice pe care autorul le întrețese în opera sa. Niciunul dintre aceste lucruri nu este posibil cu o „citire” audio a cărții, sau este, cel puțin, cu mult mai dificil. Ascultarea unei cărți reprezintă un mod plăcut de „citire” recreațională, dar nu creează o legătură destul de profundă cu textul pentru orice ar putea fi numit lectură academică.

De asemenea, „preotul” menționează că și-a pregătit discursurile ascultându-mi cursul din opt părți de pe Catholic Courses despre Stăpânul Inelelor. Nu pare să fi citit vreodată vreuna dintre cărțile pe care le-am scris despre operele lui Tolkien, nici a patra carte cu eseuri academice despre operele lui Tolkien pe care am editat-o, deși susține că a „răsfoit anumite porțiuni” din cărțile și articolele mele despre acest subiect. Așadar, studiul criticii mele despre Tolkien este în mare parte neaprofundat sau, cel puțin, cu mult mai superficial decât ar fi trebuit să fie dacă ar fi vrut ca argumentele împotriva interpretării mele a operelor lui Tolkien să-i fie luate în serios. Acestea fiind spuse, să ne îndreptăm atenția asupra argumentelor pe care le aduce.

În esență, argumentele „preotului” sunt bazate pe o înțelegere eronată a „alegoriei” și a „mitului”. Referindu-se la mult citatele cuvintele ale lui Tolkien din prefața celei de-a doua ediții a Stăpânului Inelelor, cum ca îi displăcea alegoria, „preotul” îl condamnă pe Tolkien pentru criticarea alegoriei pe motivul că „Dumnezeu iubește alegoria”. Însă este ceva ce „preotul” nu menționează și ce ar fi trebuit să știe dacă mi-ar fi ascultat cu atenție prelegerile sau ar fi citit „porțiunile” potrivite din carte, sau ar fi studiat mai în profunzime operele lui Tolkien, și anume că felul general în care a vorbit acesta în prefață nu este reprezentativ pentru modul real în care înțelegea alegoria. De fapt, în unele scrisori ale sale se referă la Stăpânul Inelelor ca fiind o „alegorie”, ceea ce, după raționamentul slab al „preotului”, ar trebui probabil să însemne că Dumnezeu iubește Stăpânul Inelelor! Nu am destul loc în acest articol pentru a examina mai pe larg felul în care folosea și înțelegea Tolkien alegoria, însă voi dedica un întreg eseu acestui aspect în viitorul apropiat.

Văzând că felul cum preotul înțelege alegoria nu corespunde cu cel al lui Augustin, Aquino și Tolkien, ajungem să observăm că și felul în care înțelege noțiunea de „mit” e la fel de deficient și defectuos. Sunt două moduri în care putem folosi cuvântul „mit”. Primul este a considera „mitul” sinonim cu minciuna. Acesta este felul în care „preotul” percepe și dezbate mitul. Al doilea este a-l vedea ca pe o „poveste” care, fiind rodul talentului creativității, dăruit de Dumnezeu, conține un sâmbure de adevăr. Acesta este sensul cu care care Tolkien, Chesterton și C.S.Lewis folosesc cuvântul. Întrucât Dumnezeu Însuși este un Povestitor, povestea Sa fiind istoria, și întrucât Iisus și-a răspândit multe dintre învățăturile sale cele mai importante prin povești despre personaje ficționale, cum ar fi cea a Fiului Risipitor, povestea sau „mitul” au fost sanctificate. Poveștile noastre sunt bune, adevărate și frumoase în măsura în care oglindesc bunătatea, adevărul și frumusețea Mitului cel Drept pe care Dumnezeu îl povestește. A se compara această înțelegere pe care Tolkien, Lewis și Chesterton o aveau despre adevăr și mit cu nivelul banal al argumentelor aduse de acest „preot”: „Masoneria este în mare parte bazată pe mitul Templului lui Solomon. Cu alte cuvinte, masonii adoră miturile.”

E greu de găsit un mod de a adresa astfel de „argumente” iraționale. Ar trebui, prima oară, să atragem atenția asupra faptului că mitul Templului lui Solomon, fiind unul biblic, este un mit adevărat, ceea ce înseamnă că „Dumnezeu iubește miturile” indiferent dacă masonii construiesc minciuni pe o fundație de adevăr.

În analiza finală și apelând la alegorie, „preotul” este ca omul din proverb care dacă sapă groapa, ar trebui să aibă grijă să nu cadă singur în ea. E curios cum cineva care se bazează pe clandestinitate, punându-și pe deget inelul invizibilității, are tupeul să se refere la masoni într-un sens peiorativ.

Ultimul meu sfat pentru acest „preot” este că ar fi bine să își scoată inelul de pe deget pentru a părăsi tărâmul umbrelor și a păși în lumină întrucât, așa cum ne amintește Sam, „Dincolo de umbre strălucește Soarele”.

Traducere și adaptare după The Imaginative Conservative de Adriana Martin pentru Societatea Tolkien din România