ÎN APĂRAREA LUI FËANOR

Pornesc această mică scriere de la o anumită opinie, punct de vedere, ce mi-a trecut pe sub ochi la un moment dat – cum că, alături de alte personaje din opera lui Tolkien, şi Fëanor ar fi un personaj de esență/natură luciferică. Nu subscriu deloc la această opinie, ba dimpotrivă, mă voi strădui să o combat, cu argumente.

Fin cunoscător al întregii ontologii a Binelui şi Răului, nu cred că maestrul Tolkien ar fi putut face vreo greșeală în acest domeniu. Figură cu adevărat complexă, greu de încadrat, din punct de vedere moral, în una sau alta dintre cele două tabere, văd în Fëanor o simbolizare activă a tragismului ce însoțește, de multe ori, personajele cu puternice valențe creative. Să o luăm metodic, însă.

Înainte de orice altceva, principala caracteristică a personajelor plasate ontologic, de partea Răului este absența totală a laturii/puterii creative. Puterea divină, pozitivă, a luminii este singura înzestrată cu capacitatea de a crea, de a produce, de a manifesta, de a clădi ceva. Luăm în considerare acest fapt chiar din spusele lui Tolkien: ”făurirea nestematelor simbolizează, în principal, funcţia creatoare de rang secund a elfilor…” Înzestrat, mai mult decât oricare dintre elfi, cu această putere creatoare, avem în Fëanor un erou civilizator major, a cărui contribuție la clădirea lumii Valinorului este fundamentală – Silmarilii și perfecționarea literelor alfabetului elfic.

Examinând ambele sale creații vedem că Silmarilii sunt entități vii, întrupare a însăși principiului luminii cosmice: ”focul lăuntric al Silmarililor fusese făcut de către Fëanor din lumina îngemănată a Copacilor din Valinor, care încă mai trăiește în ei”. Simbolismul alchimic al Silmarililor se dezvăluie cu discreție cunoscătorilor, care văd în minunatele nestemate adevărate pietre filosofale, rezultat al unei Mari Opere de inspirație divină. Încifrarea cromatică a maestrului Tolkien ne duce și mai departe în teritoriul misterului: specia omenească aleargă după o piatră filosofală de un roșu sângeriu, semn al căderii în materie, al închisorii trupești care domină rasa noastră muritoare, învelind și tăinuind sub multe și groase straturi sâmburele de spirit. Cea elfească însă, este deja sublimată în structura diamantină a Silmarililor – semn că civilizația întâilor Născuţi are o dimensiune în plus – cea a spiritului, în comparație cu tridimensionala lume omenească.

Personajele cu adevărat luciferice, așa cum sunt cele două avataruri satanice, Morgoth și Sauron, sunt lipsite de putere creatoare. Sterilitatea absolută a Răului se vede pretutindeni în dorința-i frenetică de a strica, de a spurca și de a demola, în orice fel și prin orice mijloace, cele clădite de puterea Binelui. Invidios pe puterea generatoare, cel Rău și suita sa vor încerca mereu a smulge, a separa bucăți din cele create, în dorința de a și le apropria și guverna, ajungând până la jalnica autoiluzionare că sunt propria sa creație și împărăție. Niciodată lăcomia-i satisfăcută, atunci când toată ”hrana” și ”combustibilul” furate din cele create nu-i vor mai ajunge, Răul va ajunge să se consume pe sine însuși.

A doua creație a lui Fëanor – literele, se încadrează în același tipar. Nu trebuie să mergem prea departe pentru a dibui importanța, în sufletul și opera lui Tolkien, a Verbului și a simbolului său material – semnul scris, litera. În cultura iudaică, literele sunt considerate entități sacre, vii, obiect de venerație și mister divin, vehicul al puterii și voinței Atotputernicului, în care este încifrat însuși numele divin, Tetragrammaton.

Este cineva înzestrat cu asemenea putere creatoare un personaj de factură satanică? Aș spune mai degrabă că Fëanor, elementalul focului, este lipsit de busola morală, oferită omenirii de venirea christică. Asemenea celorlalte simboluri ale elementelor constituente ale materiei, focul, întruchipat de figura lui Fëanor, este o cărămidă esențială a Naturii. Din punct de vedere antropologic, valoarea civilizatoare a focului este vitală și fundamentală: cu ajutorul focului frigem mâncarea, alungăm tenebrele nopții și pericolele sălbăticiei, prelucrăm metalele, ne asigurăm posibilitatea de deplasare. În sine, focul nu este nici bun, nici rău. Personaj emblematic pentru credințele păgâne, dominate de spiritele naturii, Fëanor nu dispune de acel ceva care va aduce un salt evolutiv major în Cosmos – apariția lui Christos, ca putere a Rațiunii divine, Logos creator și ordonator universal.

Nici cel mai sumar portret al lui Fëanor nu poate ignora chestiunea uciderii rubedeniilor – fratricidul săvârșit împotriva telerilor amintește, parțial, de povestea biblică a lui Cain, ucigașul fratelui său Abel. Păcatul este plătit prin alungarea din ținutul natal, leagăn al grației și favorului divin, de care, de-acum înainte, păcătosul va fi lipsit: „Când vei munci pământul, el nu-ți va mai da puterea lui; rătăcitor vei fi și fugar pe pământ!” (Vechiul Testament/Facerea/Cain și Abel; urmașii lor). Să nu ignorăm faptul că, din spița lui Cain se va naște și Tubal Cain, „care a fost părintele celor ce lucrează arama și fierul”, linie genealogică ce consacră meșteșugul fierăriei, al lucrului cu focul și metalele, ca proces magico-religios de transformare a materiei, esențial în înțelegerea mecanismelor de funcționare ale societăților arhaice.

În încheiere, mulți ar spune că trufia este păcatul major al lui Fëanor – subscriu, într-o oarecare măsură, dar cred că fierarul elf este victima unui alt fel de păcat – cel al disperării. Și poate că acesta este, cu adevărat, marele pericol care ne pândește cel mai mult pe noi, oamenii epocii postmoderniste, pericol în privința căruia maestrul Tolkien ne avertizează prin faptele și destinul lui Fëanor.

 

Text de MIRUNA DRĂGHICI