Vlad Macri

 “Tolkien? Basme!”

Limba romana poate fi uneori foarte rautacioasa: cand pui un semn de exclamare dupa cuvantul “basme”, nu mai ai de-a face  cu Fat-Frumos sau cu Ileana Cosanzeana, nici cu zmeii, daramite cu zanele! Doar cu “povesti de adormit copiii”, adica “minciuni” pentru urechile adultilor. Se poate si mai rau: un om care “se face de basm” se face de ras. In niciun caz expresia nu inseamna ca viata sa banala ia o intorsatura magica, trecand, de pilda, prin codrii de arama in loc sa coboare treptele catre statia de metrou. Pe la mijlocul anilor ’80, un student al universitatii bucurestene, pe care snobismul il indemna sa nu creada decat in Kafka, Musil sau Joyce, a fost indemnat de catre o colega sa citeasca un roman straniu: Bilbo le Hobbit, adica The Hobbit in varianta engleza. Era vorba despre un volum cu un desen cam naiv pe coperta, infatisand un fel de pitic anemic alaturi de un vagabond cu barba lunga. Autorul? Tolkien. “Mda, am auzit despre el…”, am mormait, in timp ce refuzam cartea; apoi am completat sententios: “Tolkien?! Basme!” Cateva luni mai tarziu, la un seminar de limba engleza, profesoara ne-a dictat un text care incepea astfel: “In a hole in the ground there lived a hobbit…” Piticul anemic intrase in aerul rarefiat al culturii universitare bucurestene! Tot snobismul m-a indemnat sa cer cartea pe care o refuzasem prima data: “Daca se studiaza in facultate, inseamna ca nu cuprinde basme!”, mi-am zis. Ei bine, chiar un basm am citit si am trait dragostea la prima lectura.

Asa isi incepe Vlad Macri postfata la “Stapanul Inelelor”, de J.R.R. Tolkien. Si e chiar asa: e dragoste la prima lectura.  Dar nu despre “The Hobbit” sau “Lord of the Rings” o sa scriu acum, ci despre cauza pentru care pleadeaza ele, de fapt: trezirea in cititor a apetitului pentru minune. Intr-un eseu publicat in 1964, On fairy-stories, Tolkien abordeaza problema receptarii gresite a basmelor si, prin extensie, a genului de literatura pe care l-a practicat (criticii l-au numit “fantasy”, “literatura fantastica”): “Opinia generala pare a sustine existenta unei legaturi naturale intre mintea copiilor si basme, una similara celei dintre trupul copiilor si lapte. Consider ca este o greseala.” Aceasta asociere, in opinia autorului, este un accident istoric: modernitatea (inclusiv in acceptia ei tehonologica) a construit un orizont de asteptare literara, in care basmele par “depasite”, adica “infantile”. Pentru a da un singur exemplu, ciclul legendar al regelui Arthur era cu totul altfel receptat intr-o lume lipsita de avioane supersonice si telefoane mobile. In vremuri si mai indepartate, mitul traia, era perceput ca realitate. Greseala pomenita de Tolkien ar fi aceea facuta de un cititor adult modern care, sub influenta mitralierei cu care un Rambo secera hectare intregi de dusmani, ajunge sa nu mai creada in puterea magica a sabiei Excalibur.

Toti cititorii zilelor noastre sufera de aceeasi orbire in fata universului legendar? Nu, afirma Tolkien, caci in cazul multora exista ceea ce el a numit “appetite for marvel”, o inclinatie catre minune, o disponibilitate (care nu este neaparat apanajul copiilor) pentru lumea basmelor: “In realitate, doar unii copii – si unii adulti – au o inclinatie speciala pentru basme. Este o inclinatie care, fara stimulare artificiala, nu apare in frageda copilarie;  si in mod cert este una care, daca este innascuta, nu descreste odata cu inaintarea in varsta, ci, dimpotriva, se accentueaza.” Ce presupune ea? Nu atat “o voluntara suspendare a neincrederii” in lumea fictionala, din partea cititorului, cat mai ales intalnirea dintre acesta si un univers atat de bine construit, incat autorul sau devine ceea ce Tolkien numeste “creator de rang secund”. Scriitorul creeaza o “Lume Secunda”; “in interiorul sau, ceea ce autorul relateaza este adevarat, adica este in acord cu legile acelei lumi.” Capacitatea de a intra in Lumea Secunda oferita de basme este acea inclinatie spre minune mentionata mai sus.

In acest sens trebuie inteleasa afirmatia lui Tolkien: “fairy-stories” nu sunt povesti despre zane (“fairies” in engelza) sau elfi, ci povesti despre Faerie, taramul, lumea in care exista acesta fapturi, un univers imaginar cu aceleasi drepturi la atributul “real” ca si realitatea prima, cea in care vietuim. Imaginarul poate deveni la fel de real ca hartia pe care este scris, dar cu o conditie: putinta noastra de a ne lasa “fermecati”, caci materia din care este alcatuita “Feeria” este vraja, farmecul in sensul magic al cuvantului. “Faerie cuprinde multe altele in afara de elfi si zane, pitici, vrajitoare, capcauni, uriasi sau dragoni”, scrie Tolkien. “In ea se afla marile, soarele, luna, cerul si pamantul, cu toate pe care acestea din urma le gazduiesc: copac si pasare, apa si stanca, vin si paine. Dar ne cuprinde si pe noi, oamenii muritori, atunci cand sintem fermecati.”

Ce se intampla cand ne lasam fermecati? Ni se deschide “o poarta care duce in Celalalt Timp”. Daca trecem dincolo de ea, “fie si numai pentru o clipa, ne gasim in afara timpului nostru, poate chiar in afara Timpului insusi”. Altfel spus, dobandim unica viata fara de moarte posibila. Basmele, afirma Tolkien, ii ofera cititorului ceva in plus fata de alte genuri literare: “fermecarea”, “regasirea”, “evadarea” si “consolarea”. Prima dintre aceste valente, fermecarea,  se refera la o calitate a literaturii fantastice care nu se reduce nici la tehnica autorului, la mestesugul scrisului, dar nici la capacitatea imaginativa a cititorului, ci la legatura dintre acestea doua: “O Lume Secunda in care un soare de culoare verde sa fie credibil presupune truda si inteligenta, dar mai inseamna si o abilitate speciala, o maiestrie elfica. Avem nevoie de un cuvant care sa o defineasca: enchantment (incantare). Enchantment-ul (sau incantarea) produce o Lume Secundara in care atat creatorul, cat si cititorul pot intra.” Ea este realitatea secunda ivita la intalnirea dintre maiestria scriitorului si capacitatea cititorului de a se lasa vrajit, fermecat. Amandoua sint, cum spune Tolkien, “eficace”. “Evadarea” este un termen nascut din acuzele aduse de catre critici literaturii fantastice, considerata “evazionista” (literatura care evita lumea prezentului, care “evadeaza” intr-un univers paralel, deseori nascut dintr-un trecut valorizat in defavoarea modernitatii ultratehniciste). La o asemenea acuza, Tolkien raspunde simplu, dezvaluind insa stratul ideologic al prozei sale: “De ce ar trebui dispretuit un om care, aflandu-se la puscarie, incearca sa plece de acolo si sa se intoarca acasa? Sau, daca nu poate sa fuga, de ce trebuie dispretuit daca se gandeste la altceva decat la gardieni si la zidurile inchisorii?” Despre ce puscarie este vorba? Despre lumea moderna, pe care Tolkien o vede ca pe una “a mijloacelor de imbunatatire in vederea obtinerii unor scopuri degradante”.

Nu mai e vreme sa vorbim si despre “regasire” si “consolare”, poate cu o proxima ocazie. Si nu cred ca exista un final mai bun pentru pledoaria lui Tolkien decat descrierea felului in care a luat nastere lumea pe care o apara atat de inversunat: intr-o zi din toamna anului 1933, profesorul Tolkien se chinuia cu corectarea unui vraf de lucrari ale studentilor sai. La un moment dat, a descoperit ca una dintre teze cuprinde o pagina alba. Plictisit, profesorul si-a permis o clipa de relaxare si, cu mintea zburand prin ceruri luminate de alti sori, a scris (in cel mai suprarealist mod, adica prin dicteu automat): “In a hole in the ground there lived a hobbit.” In clipa aceea nu stia ce este un hobbit.

Multumiri domnului Vlad Macri, care nu s-a suparat (prea mult) pt. ca i-am folosit textul in colajul de mai sus.