John Ronald Reuel Tolkien

Bucuria, despre care am susținut cã este o trãsãturã distinctivã a adevãratelor povești cu zâne sau ale romanțurilor, meritã sã fie tratatã cu mai multã atenție.

Probabil cã fiecare scriitor care creeazã o lume secundarã, o lume fantasticã („a fantasy“), fiecare sub-creator ar dori de fapt ca, într-o anumitã mãsurã, sã devinã un adevãrat Creator; sperã cã lumea inventatã de el (chiar dacã nu în toate detaliile) își trage seva din Realitate sau tinde cãtre ea.

Dacã el reușește într-adevãr sã creeze o calitate care sã realizeze întrutotul cerințele definiției din dicționar: „consistența lãuntricã a realitãții“, chiar și atunci e greu de înțeles cum e posibil acest lucru, dacã opera nu este mãcar o pãrticicã de realitate.

Tocmai de aceea, calitatea aparte a bucuriei într-o lucrare fantasticã poate fi înțeleasã ca și cum am reuși, pe neașteptate, sã aruncãm o privire de o clipã în miezul Realitãții sau al Dreptãții. Așa nu numai cã ne oferã o alinare a necazurilor provocate de aceastã lume, dar ne provoacã și un sentiment de mulțumire și ne furnizeazã un rãspuns la întrebarea: „E adevãrat?“ Rãspunsul l-am formulat inițial (din motive ce mi se par evidente) astfel: „Dacã ți-ai construit corect micuța ta lume, atunci da, e adevãrat în acea lume.“ Atât și e îndeajuns pentru un artist (ori pentru artistul dinlãuntrul artistului). Dar în „eucatastrofã“, frânturã dintr-o viziune fugitivã, putem întrezãri faptul cã rãspunsul poate fi chiar mãreț – o reflectare îndepãrtatã ori un ecou al Evangheliei în lumea realã. E un sens particular al cuvântului care sugereazã mesajul epilogului meu. Este un subiect serios și periculos. Sunt creștin, așadar n-ar trebui sã fiu suspectat de ireverențiozitate intenționatã. Cunoscându-mi propria ignoranțã și obtuzitate, poate cã abordarea unei asemenea teme va pãrea cam prea îndrãzneațã, întrucât chiar dacã, inspirat de Grația divinã, tot ceea ce spun vãdește respect și e în bunã mãsurã întemeiat, nu pot sã cuprind decât una dintre fațetele de o nemãsuratã bogãție ale adevãrului, numai un aspect finit, pentru cã omul, cel cãruia i-au fost destinate toate acestea, are doar capacitãți finite.

Voi îndrãzni doar sã spun cã, abordând Povestea Creștinã din aceastã direcție, am avut de demult sentimentul (o trãire plinã de bucurie) cã Dumnezeu a recuperat toate ființele creatoare corupte, pe oameni, într-un fel care sã corespundã acestei mãsuri, precum și altora, naturii lor ciudate. Cu adevãrat, Evangheliile cuprind o poveste fantasticã ori o Istorie, care se ridicã deasupra tuturor celorlalte și cuprinde în sine esența tuturor celorlalte povești. Ele conțin multe întâmplãri minunate – fiecare dintre ele este artisticã, desfãtãtoare și mișcãtoare; și totodatã miticã în semnificația ei perfectã, intrinsecã; apoi puternic simbolicã și alegoricã; iar între minuni stã cea mai mare și mai deplinã eucatastrofã ce poate fi conceputã. Nașterea Mântuitorului constituie eucatastrofa istoriei umane. Învierea reprezintã eucatastrofa poveștii Întrupãrii. Povestea începe și se terminã cu bucurie. ªi, înainte de toate, reflectã cu precãdere „consistența internã a realitãții“. Nu existã vreo altã întâmplare povestitã vreodatã pe care oamenii s-o considere mai adevãratã și nu existã poveste pe care atât de mulți sceptici s-o accepte ca fiind adevãratã doar bazându-se pe cele cuprinse în ea. Arta ei posedã tonul convingãtor al Artei Primare, va sã zicã al Facerii Lumii. Respingerea ei provoacã rãtãcirea minții ori mânia.

Nu este greu sã ne închipuim emoția și bucuria aparte de care am avea parte dacã am afla despre una dintre poveștile deosebite cu zâne cã este în fapt, într-un mod „primar“ adevãratã, adicã întâmplarea este de fapt istorie, fãrã ca prin acestea, în mod necesar, povestea sã-și fi pierdut semnificațiile mitologice sau alegorice pe care le conține. Nu e greu de înțeles, deoarece nimãnui nu i se cere sã încerce sau sã conceapã ceva întrutotul necunoscut. Bucuria ar fi de aceeași naturã, poate chiar ar avea aceeași intensitate ca și cea simțitã în punctele culminante ale unei povești cu zâne: tip de bucurie care are același gust ca și al adevãrului „primar“. (Altfel nici nu i-am spune bucurie.) Ea ne pune în fața (ori în spatele) Marii Eucatastrofe (direcția n-are nici un sens în acest caz). Bucuria Creștinã, Gloria, are aceeași naturã; ea este cu precãdere înãlțãtoare și plinã de bucurie (nețãrmuritã, dacã capacitãțile noastre n-ar fi limitate). Întrucât aceasta este cea dintâi dintre povești; ba, pe deasupra, este și adevãratã. Arta a fost cercetatã și întãritã. Dumnezeu este Domnul, Domnul îngerilor și al oamenilor și al ielelor. Legenda și Istoria se întâlnesc și se contopesc.

Dar în Împãrãția lui Dumnezeu prezența celui mai mare nu-i apasã pe cel neînsemnat. Omul mântuit rãmâne tot om. Povestea, fantezia s-ar continua întruna, așa-i este dat sã fie, fãrã de sfârșit. Evanghelia n-a abrogat legendele, ci le-a sfințit, în special pe cele cu „happy end“. Creștinului i-au rãmas destule de fãcut, sã rezolve cu mintea ori sã trudeascã, sã sufere, sã spere și sã moarã; dar acum poate simți cã toate înclinațiile sale au un scop, prin care poate fi mântuit. Considerația de care se bucurã e atât de mare, încât acum el poate îndrãzni sã purceadã, dacã dorește, în împãrãția Fanteziei și sã asiste la înfrunzirea și multipla îmbogãțire a creației. Toate poveștile pot deveni adevãrate; ba încã, în final, sã aducã mântuirea. Ele pot sã îmbrace sau sã se lepede de formele create de noi la fel ca și Omul, care, izbãvit în cele din urmã, va ajunge printre cei decãzuți ori va alege sã fie altfel.

Traducere dupã versiunea maghiarã de: Györfi-Deák György
Ediție de bazã: J.R.R. Tolkien, A gyûrû nyomán. Fa és level,
Budapest, Merényi Kiadó, (1996 ?)