Mihaela Cernãuți-Gorodețchi
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași
În vremuri dez-încântate, în care rãzboaiele ajunse la dimensiuni planetare, interesul aproape exclusiv pentru strãlucirea rece a raționamentului pur – eliberat de „mofturi sentimental(ist)e” – și iureșul tehnologiilor tot mai spectaculos performante par sã fi împins în desuetudine ori sã fi desființat bucuria „simplã” a închipuirii unor lumi de poveste, un charismatic (și foarte așezat) magistru oxfordian se dedã (tacticos și fãrã remușcãri) „viciului fantazãrii” – aceasta, desigur, în timpul sãu liber de obligații profesionale și familiale (de care, de altfel, se achitã nu doar conștiincios, ci și cu realã dãruire). Profesorul cu pricina scrie povești pentru cã simte nevoia s-o facã; le scrie la început pentru sine, apoi (și) pentru copiii lui. Într-un moment fast, decide sã-și publice una dintre povești: Hobbitul. Așa începe cariera de scriitor a lui John Ronald Reuel Tolkien. Recunoașterea la scarã („doar”) naționalã de care se bucurã el vreme de un deceniu și mai bine (înainte de a deveni faimos în toatã lumea) îi este plãcutã, confortabilã – și-l inspirã sã viseze acum la recuperarea și revalorizarea cu sistem a potențialului spiritual pe care îl au tradițiile și mythos-ul din spațiul britanic, dar și din alte spații cultural-geografice (din spațiul nordic și din cel germanic, mai ales).
Deviza fãuririi „unei noi mitologii pentru Anglia”, care i se atribuie deseori lui Tolkien, este, în realitate, un construct ulterior (cu efect retroactiv) al criticii (ori, mai degrabã, al fanilor înflãcãrați), cãci la nivel de intenție auctorialã nu existã, chiar dacã legendarium-ul despre ținutul de Mijloc dãruiește scepticilor cetãțeni ai veacului al XX-lea o lume alternativã vie, captivantã. Tolkien se ferește de pãcatul superbiei: fãrã a nutri planuri și ambiții faraonice, el urmãrește constant un program indelebil marcat de common sense; ceea ce-și propune sã facã (și împlinește, pare-se, cu asupra de mãsurã!) este ca, în limita posibilitãților de care dispune, sã (re)deschidã, în beneficiul compatrioților sãi (familia-i extinsã!) o zare (uitatã – și nemaisperatã) a credinței autentice în bine, adevãr și frumos.
Vasta operã tolkienianã crește natural, luxuriant și destul de haotic, vreme de câteva decenii. Ideea de organizare, de disciplinare a corpusului (literalmente uriaș) de scrieri mai degrabã disparate, este relativ târzie, iar procesul (complex, migãlos și adesea problematic) de punere în faptã a acestei idei este asumat de Tolkien cu o hotãrâre și cu un entuziasm în mare parte datorate fiului sãu Christopher, care îl susține fãrã rezerve și care trudește efectiv la sistematizarea manuscriselor. Pentru ca poveștile diferite sã se lege între ele și sã formeze un tot armonios, omogen, coerent, sunt operate multiple și laborioase modificãri. Cum e și firesc (întrucât rețeaua alcãtuitã de numeroasele și sinuoasele fire narative este și întinsã, și foarte deasã), se întâmplã ca nu toate „joncțiunile” sã fie fãrã cusur, se întâmplã ca unele aspecte sã rãmânã confuze, suspendate ori contradictoriu reprezentate în varii puncte ale sistemului. Tentativa de cuprindere globalã a acestei copleșitoare panorame dã impresia contemplãrii (privilegiate) a unui univers (încã; mereu) în lucru.
Tolkien își vede publicate în volum Hobbitul / The Hobbit (1937), Frunzã – de Niggle / Leaf by Niggle (1945), Fermierul Giles din Ham / Farmer Giles of Ham (1949), Stãpânul inelelor / The Lord of the Rings (1954-1955), Aventurile lui Tom Bombadil / The Adventures of Tom Bombadil (1962), Smith din Wootton-cel-Mare / Smith of Wootton Major (1967). Silmarillion / The Silmarillion apare (prin grija lui Christopher Tolkien) în 1977, patru ani dupã moartea autorului (și la mai bine de jumãtate de secol de când acesta începuse sã scrie ciclul de legende despre magnificii silmarilli). Tot postum se tipãresc: Povești neterminate despre Númenor și despre ținutul de Mijloc / Unfinished Tales of Númenor and Middle-earth (1980); Istoria ținutului de Mijloc / The History of Middle-earth (1883-1996; Index, 2002) [1]; ediția declaratã definitivã (cu anexe complete) a Stãpânului inelelor (1993); Roverandom (1997). Opera lui Tolkien ilustreazã modelul de subcreație teoretizat de autorul Hobbitului în Despre povești / On Fairy-Stories [2]: Creator este numai Spiritul divin; scriitorul este un subcreator (inspirat și cãlãuzit de modelul dumnezeiesc), iar ceea ce înființeazã el nu are cum sã fie desãvârșit (complet și perfect).
Deși Stãpânul inelelor apare în Statele Unite ale Americii la foarte micã distanțã temporalã de tipãrirea sa în Marea Britanie, autorul trilogiei (de fapt, al seriei de șase cãrți, grupate în trei volume de cãtre editor) devine un star pentru americani (și – în consecințã! – o celebritate mondialã) abia pe la mijlocul deceniului al șaptelea din secolul trecut – întâmplãtor sau nu, dupã ce are loc un scandal mediatic generat de republicarea neautorizatã a cãrții (într-o ediție popularã, de pe urma cãreia Tolkien nu câștigã nici un cent; ce-i drept, Ace Books tenteazã apoi o reparație, dar compensația este ridicol de micã). Tolkien nu este pregãtit pentru gloria aceasta subitã și demãsuratã (din perspectiva lui de om moderat, descumpãnit și stânjenit de excese) – la drept vorbind, nu ajunge niciodatã s-o înțeleagã și s-o accepte. Faptul cã e consacrat drept un scriitor la modã și cã Stãpânul inelelor (mai degrabã decât orice altã carte a lui) se instituie ca un adevãrat fenomen cultural îl intrigã și, ocazional, îl amuzã. Din pãcate, reacția lui perfect fireascã, sãnãtoasã, nu poate descuraja și nu poate ține sub control popularitatea-i crescândã (în proporție geometricã), în mare mãsurã izvorâtã din motive „greșite” (neîntemeiate, eronat ori tendențios identificate).
Astãzi se poate spune cã folía Tolkien a trecut la „nivelul urmãtor”: deja apropiați (în devãlmãșie) de cultura de masã, Bilbo, Frodo, Gandalf, Gollum, Morgoth (ori Inelul Suprem, Mordor, Rivendell, Silmarillion) par sã se cloneze dezlãnțuit, în spațiul literaturii, al muzicii, al filmului, al jocurilor pe calculator, al publicitãții (fãrã frontiere). Declarat (în urma unor sondaje amatoristice și penibile) drept (nici mai mult, nici mai puțin!) „scriitorul secolului [XX]” (în vreme ce, „normal”, Stãpânul inelelor e „cartea/romanul secolului [tot XX]”!), Tolkien ajunge (fãrã voia lui și fãrã ca sã se mai poatã apãra cumva) un nume care: vinde produse, stiluri, idei; gireazã/creeazã/întreține o dependențã sau alta (de diverse surogate). Ca orice marcã omniprezentã, intens promovatã, se consumã și „obosește”, duce la saturație, agasare, iritare. În malaxorul consumerismului, omul zilelor noastre aproape cã este forțat „sã ia atitudine”: „Today you either love Tolkien or hate him” – ori îl adori, ori îl abhori pe Tolkien, altã posibilitate (se pare cã) nu (mai) existã…
Surprinzãtor sau nu, spectrul inflației, al gloriei facile (inconsistentã, evanescentã, dar și compromițãtor-distructivã), pândește și amenințã insidios (dar, parese, implacabil) ținutul de Mijloc nu numai din pricina pretențiilor și a „teoriilor” exagerate (adesea ridicole) avansate de unii admiratori pãtimași (lipsiți și de simțul mãsurii, și de simțul umorului) sau ca urmare a marketing-ului (adesea agresiv) care exploateazã (pânã la istovire), cu precãdere, elementele superficiale (prezentate ca fiind substanțiale, esențiale, definitorii) ale universului imaginat de Tolkien. Un potențial devalorizator deloc neglijabil îl are tendința noastrã (a tuturor – sau a celor mai mulți dintre noi) de a vedea în fiece operã de ficțiune un text „cu cheie”. Încrederea orgolioasã în propria-ne capacitate (rafinatã, desigur!) de decodare înlãturã (fãrã mare luptã) fragila încredere (care stã – fãrã a mai izbuti! – sã se închege) în cuvântul celui care ne propune sã cunoaștem lumea de el înființatã. Noi „știm”, întotdeauna, mai bine și mai exact, „ce spune/ce-a vrut sã spunã autorul”. Sindromul acestei „competențe” superioare nu se manifestã numai la cititorii „obișnuiți”; Isaac Asimov însuși, de pildã, cade în capcanã: „se spune […] despre Tolkien cã ar fi dezmințit orice fel de paralelã între saga scrisã de el și evenimentele prezentului; și cã a negat orice sugestie de simbolism chinuit al diverselor lucruri din romanele sale… dar eu nu-l cred.” [3] Asimov „traduce” cu aplomb (pentru uzul general) câte ceva din încãrcãtura simbolicã „plasatã” de Tolkien în cãrțile sale, arãtând care este semnificația „adevãratã” a câtorva dintre cele mai cunoscute personaje, obiecte ori locuri din ținutul de Mijloc; metodic, ficțiunea tolkienianã este „datã în vileag” ca realitate deghizatã: Rãzboiul Inelului este, fãrã doar și poate, al doilea rãzboi mondial, Inelul Suprem nu e altceva decât „tehnologia industrialã, care a dezrãdãcinat vegetația și a înlocuit-o cu structuri urâte, învãluite în nori de fum greu, cu miros de chimicale” [4], iar elfii reprezintã „grupul claselor superioare britanice din era preindustrialã” [5].
Simplistã și abuzivã [6], o asemenea interpretare (afirmatã și susținutã, iatã, de o autoritate literarã, cu mare impact asupra mai multor generații de cititori!) ignorã grosolan (și, à la longue, compromite iremediabil) statutul ficțiunii. În percepția publicã, literatura (arta, în genere) „retrogradeazã” astfel, apãrând ca o oglindire mecanicã (sinteticã, ieftinã și ușor/repede înlocuibilã) a realitãții, ca un univers derivat (mai mult sau mai puțin omogen, mai mult sau mai puțin meșteșugit), constituit din prefabricate. Ironia amarã a situației este cã, în acest „orizont hermeneutic”, este posibil sã se deturneze, sã se manipuleze (în sprijinul „demonstrației”) sensul teoretizãrii de cãtre Tolkien a lumilor ficționale – Lumile Secund(ar)e care comunicã misterios (și indicibil) cu Lumea Prim(ar)ã, dar nu atât cu realitatea extratextualã propriu-zisã, cât cu adevãrul esențial al lumii reale [7]. O Lume Secund(ar)ã, spune Tolkien, este zãmislitã de fantezie, iar viabilitatea/ vitalitatea ei (ca univers independent de cel real) depinde de harul artistului de a înființa o lume prin puterea gândului – har numit de Tolkien Enchantment/În-cântare (stare, însușire și activitate înscrise într-o sferã fundamental diferitã de cea a magiei, a tehnicilor vrãjitorești [8]); prin incantația artistului (el însuși cuprins de încântare), ideile pure devin închipuiri, prind formã, dobândesc substanțã [9].
Nașterea și dãinuirea unei lumi secundare sunt profund condiționate de încrederea (neșovãielnicã) a autorului – și, deopotrivã, a receptorului – în posibilitatea existenței ei autonome. Lipsa de încredere în adevãrul poveștii anuleazã orice șansã de ființare a lumii secundare pe care aceasta o înfãțișeazã/propune; mai mult decât atât, face din autor un demiurg ratat, iar din receptor un dez-încântat și un sceptic fãrã leac, victimã a propriei sale inaptitudini (funciare sau dobândite/induse) de a-și exercita libertatea spiritualã.
Tolkien refuzã alegorismul cu hotãrâre și chiar cu vehemențã, deoarece înțelege (cutremurat) cã omul pentru care arta nu (mai) e decât un reflex derizoriu al realitãții, o mânuire (fie ea și plinã de virtuozitate) de simulacre, își ignorã (necunoscându-le sau trecându-le cu vederea, ca neînsemnate) dreptul și putința de a scãpa, grație fanteziei, de limitãrile condiției umane [10]. Cel ce nu (mai) crede cã poate exista o altã lume, o lume „ca nelumea” (creatã de un artist care-l invitã sã participe la aventura descoperirii și luãrii în stãpânire a lumii alternative), este prizonierul lipsit de speranțã al realitãții cenușii, de fiecare zi, singura lume pe care o (re)cunoaște. Scãpându-i miza majorã a trãirii în planul cugetãrii și al simțirii, el este cruțat de „truda” de a gândi pe cont propriu; poate fi ușor influențat și manipulat: ajunge sã creadã, sã prețuiascã și sã-și doreascã ceea ce i se prezintã ca adevãrat, valoros, dezirabil.
La urma urmei (și la o privire mai atentã), planul (cuminte și pãtruns de bunsimț) al lui Tolkien de a încuraja oamenii sã viseze și sã se bucure (cât mai intens) de frecventarea lumilor-în/prin-cuvânt-existente nu mai pare atât de modest (adicã neînsemnat) – și nici duios-inofensiv (adicã neglijabil). Deși ulterior (mult) diversificatã, preschimbatã și chiar coruptã, specia fantasy pe care el o întemeiazã (și o teoretizeazã) reprezintã cadrul ficțional cel mai în mãsurã sã dea sentimentul rostului și al împlinirii, sã ofere consolare cetãțenilor (adesea confuzi și fragili) ai unui timp profan care le îneacã zarea în deziluzie și destrãmare. Exercitarea fanteziei este o putere nu doar considerabilã, ci și salvatoare, cãci ea ne elibereazã de apãsarea urâtului, de tirania materiei și a realitãții crude, ne ferește de pierderea reperelor și de rãtãcirea de noi înșine. Putem spune (fãrã sã ne cutremurãm de/la suflul anacronismului) cã Tolkien crede și se strãduiește sã ne ajute și pe noi sã credem cã „Forța e cu noi” – în noi.
* * *
Unitarã și întreagã, lumea lui Tolkien este un cosmos în care toate sunt la locul lor – și toate sunt în relație, își corespund. Cele bune și cele rele, totul existã și se întâmplã cu (un) sens, chiar dacã nu întotdeauna fãpturile create pricep pe datã intenția Creatorului; înțelegerea vine cu timpul (și prin încercãri). Neamurile din ținutul de Mijloc – elfii, oamenii, hobbiții, dar și enții ori piticii – primesc darul vieții și, împreunã cu acesta, libertatea alegerii (așa cum, înaintea lor, au fost libere sã-și aleagã soarta și Spiritele angelice numite Ainur, „Cei Sfinți, vlãstare ale gândului” lui Eru/Ilúvatar, „care au fost cu el înainte sã fi luat ființã orice altceva”). Spiritul Suprem, dese(m)neazã pentru fiecare un destin unic și o împlinire aparte. Dar, creați ca fãpturi ideale (fiece neam în felul sãu), Copiii lui Ilúvatar se realizeazã așa cum – și devin ceea ce – ei aleg sã fie. Arda, Pãmântul dat lor în stãpânire, este mai întâi modelat, gospodãrit, minunat gãtit de Spiritele Valar, Puterile Lumii, ainurii „mãreți și mândri” care pogoarã în Lume din dragoste purã pentru Creație și care acceptã ca „puterea lor sã rãmânã între hotarele Lumii, înlãuntrul ei pentru totdeauna, pânã la deplina ei alcãtuire, astfel ca ei sã fie viața ei, iar ea a lor.” Dar „sãlașul” orânduit de Ilúvatar pentru copiii sãi nu rãmâne un paradis, așa cum îl desãvârșesc valarii, ci suferã întinãri și distrugeri – tocmai pentru cã un spirit Vala, Melkor, apoi unii dintre Copiii lui Ilúvatar aleg sã conteste ordinea divinã.
Istoria frãmântatã a Ardei și, mai ales, a ținutului de Mijloc este pilduitoare și, dacã seamãnã (pe alocuri, izbitor) cu istoria lumii reale, aceasta nu e o simplã întâmplare. Lumea ficționalã a lui Tolkien nu este o replicã a lumii reale, însã ea se naște și evolueazã conform acelorași legi de ființare. Nimic din ce se petrece în Arda nu este regãsibil întocmai în lumea în care trãim noi zi de zi, dar, esențialmente, povestea Ardei și a ținutului de Mijloc vorbește (precum toate poveștile bine rostuite) despre putere și fragilitate, despre dorințe, temeri, ispite, despre îndrãznealã și obosealã, despre rãbdare și grabã, despre iubire, urã, invidie, despre prietenie și jertfã, despre timp și vremuri, despre izbândã și eșec.
Se spune, în genere, cã valoarea veritabilã (se) impune de la sine și cã, de nu poate convinge prin ea însãși, o operã artisticã este în van (sau cu foarte modeste rezultate) propusã spre recunoaștere, numindu-i-se și expunându-i-se virtuțile în mod argumentat, metodic (sau doar insistent). Orice remarcã legatã de locul (oricât de înalt) al unui scriitor într-o virtualã ierarhie valoricã pare sã exprime, de fapt, o îndoialã/o rezervã în ce privește „desãvârșirea” operei lui. În aceastã ordine de idei, obsesiva reiterare (pe diverse canale) a aprecierilor superlative despre opera lui Tolkien (deseori, cu spulberarea „concurenței” – de la Biblie și Shakespeare ori Cervantes, pânã la… Agatha Christie!) și obstinata invadare a spațiului informațional cotidian cu referințe la (ori cu elemente decupate din) lumea ținutului de Mijloc induc bãnuiala cã toatã reclama și toatã vâlva create au menirea sã ascundã imperfecțiunile (mai mult sau mai puțin grave), sã-l propulseze pe Tolkien într-o posturã/la un statut la care nu este îndreptãțit sã ajungã. Obsesia performanței, a recordurilor cât mai spectaculoase (care amețesc și… amuțesc „spectatorii”), îl înscrie pe Tolkien, fãrã voia/aprobarea lui, într-o competiție ineptã, ce-i erodeazã imaginea prin supraexpunere și supradimensionare.
Dupã toate aparențele, Tolkien este un scriitor foarte prizat de public. Spre iritarea establishment-ului (social și/sau cultural), el are cohorte de fani care poartã sfidãtor tricouri imprimate cu chipul lui Gollum; care ascultã obstinat muzici grele (zãmislite, parcã, în chinuri în cotloane obscure ale Mordorului); care jubileazã, în câte un graffito mâzgãlit pe zidurile cartierului, cã „Frodo e viu”; care dau nãvalã sã-și cumpere cópii ale maleficului Inel Suprem; pentru care el este „scriitorul cel mai mare” – ori, mai precis, „cel mai tare”, the coolest. Apoi, Tolkien mai are și altfel de fani (aceștia mult mai puțini, dar la fel de pasionați – chiar monomani în interesul arãtat fațã de opera lui): oameni cufundați în/absorbiți de cercetarea plinã de acribie a limbilor de el inventate, pe fundalul unei uluitoare cvasi-ignorãri a universului ficțional înființat de Tolkien. În fine, alți admiratori declarați ai ținutului de Mijloc se raliazã, de fapt, din snobism, unui trend declanșat și susținut (din rațiuni comerciale) de diverse instanțe (nu doar artistice) și medii de comunicare. Pentru toate aceste „galerii” înfocate, „Tolkien” este nu atât Tolkien-cel-adevãrat, cât proiecția propriilor lor dorințe, nevoi și disponibilitãți, „botezatã” și „autorizatã” cu/de numele Tolkien. Practic, ținutul de Mijloc este mult mai puțin primit și înțeles, cu adevãrat, ca univers ficțional, decât ar pãrea.
Indiferent ce s-ar spune (de bine sau de rãu) despre opera tolkienianã, un lucru este incontestabil: ea respirã, ca orice organism viu – și, ca orice ființã, stârnește curiozitate, interes, simpatie, admirație, sau provoacã nedumerire, reticențã, neplãcere, respingere. Ori, pur și simplu, unora le rãmâne indiferentã (pentru aceștia, ea nici nu existã). În lumile care îi recunosc existența (plãcutã – sau, dimpotrivã, deranjantã), ținutul de Mijloc e un reper major în inventarul tãrâmurilor ficționale; este o prezențã realã, care se poate impune (și, în condiții normale, netrucate, așa s-ar întâmpla!) grație forței sale interioare, și nu datoritã promovãrii sale comerciale (care a cunoscut câteva faze acute). Hobbitul, Stãpânul inelelor, Silmarillion au stabilit un standard fantasy, constituie un model narativ deseori imitat (sau parodiat). Mai greu (de fapt, imposibil) de reeditat/reprodus sunt inspirația, talentul, verva, ca și rigoarea științificã a(le) profesorului de la Oxford – care a inventat câteva limbi, douã dintre acestea fiind complet configurate și perfect funcționale. Iar, mai presus de toate, unicã și adânc emoționantã este credința vibrantã a lui Tolkien în sensul creației (la scarã divinã sau umanã): Lumea Prim(ar)ã și Lumile Secund(ar)e au o noimã, un rost, o menire; ele se nasc din iubire și se împlinesc prin comunicare.
Tolkien e un scriitor adevãrat, de vocație. El scrie (cu râvnã, cu onestitate și cu mare drag) despre un univers în care locuiește, care crește continuu în jurul lui, care îi este familiar și care, în același timp, rãmâne (mãcar parțial) învãluit în mister – așa încât nu înceteazã sã-l exploreze, deși simte cã niciodatã nu va ajunge sã-l cunoascã pe deplin. Opera lui este ținutul de Mijloc (cu toate ale sale, bune și rele), iar el e cetãțean devotat (al) acestui ținut. Însã fãrã limpezime în cuget și în simțire, fãrã credințã în valorile morale, fãrã sensibilitate, fãrã rãbdare și smerenie, modelul ficțional tolkienian nu poate fi înțeles cu adevãrat – cu atât mai puțin îndrãgit și apreciat. Cãci, pentru autorul Hobbitului, puterea Fanteziei nu stã în seducție, în fascinație (manipulatoare), ci în iubire purã, necondiționatã.
____ Note:
[1] Serie (amplã) de manuscrise reunite, coroborate și metodic analizate de extraordinar de dedicatul Christopher Tolkien. [2] Studiu pe care J.R.R. Tolkien îl prezintã public, în 1938, ca prelegere Andrew Lang și pe care îl tipãrește apoi în Essays Presented to Charles Williams (1947); împreunã cu Leaf by Niggle, în volumul Tree and Leaf (1964). [3] În legãturã cu Tolkien, în Isaac Asimov, Magie. Colecția definitivã de povestiri fantastice, traducere de Smaranda Nistor, București, Editura Lucman, 2004, p. 205. [4] Ibidem, p. 206. [5] Ibidem, p. 208. [6] Pentru cã socotește – din start și fãrã s-o ascundã – cã doar din calcul meschin, din fãțãrnicie, din prețiozitate ori din cauza lipsei de perspicacitate în ce privește propriile-i motivații și intenții respinge Tolkien lecturarea cãrților sale prin grila alegoriei. [7] V. On Fairy-Stories, în J.R.R. Tolkien, Tree and Leaf, George Allen & Unwin, 1964, p. 61-62. [8] V. ibidem, p. 48. [9] Întrucât, în viziunea lui Tolkien, omul este un subcreator care urmeazã modelul Creatorului Suprem, procesul de creație artisticã descris și analizat în studiul On Fairy-Stories este analog creãrii Universului prin armonii, de cãtre Eru/Ilúvatar (v. Ainulindalë. Muzica ainurilor, în J.R.R. Tolkien, Silmarillion, traducere de Irina Horea și Ion Horea, RAO, București, 2003, p. 37-43). [10] V., în acest sens, subcapitolul „Recovery, Escape, Consolation” din On Fairy-Stories, st. cit., p. 50-61.
* * *
J.R.R. Tolkien: The Power of Fantasy
Popular culture almost confiscated J.R.R. Tolkien and his work, turning them into a hugely successful brand that epitomises glorious consumerism, harsh rebellion against the social or/and cultural establishment(s), and elaborately kitschy escapism (which is appaulingly ironic, since Tolkien did have in mind Recovery, Escape and Consolation as precious spiritual gifts that fairy tales and fantasies offer to their readers; only, to him, Escape meant superior salvation from evil circumstances, not autistic withdrawal from real life and responsabilities).
But, as it turns out, Tolkien’s fans true to the object of their affection cannot miss a crucial detail: far from promoting bitter scepticism, individualism and separatism, The Hobbit, The Lord of the Rings, Silmarillion and all the rest of Tolkien’s legendarium plead for humility, steady faith, togetherness, mutual trust and respect. Tolkien’s work conveys a message of love, patience and hope. In Tolkien’s view, the power of fantasy does not reside in seduction or manipulative fascination, but in pure, unconditional love.
Republicare dupã Philologica Jassyensia, An II, Nr. 2, 2006, p. 169-175
