de Radu Alexandru Bogdan

„După ce muntele Thangorodrim s-a năruit și Morgoth a fost răsturnat de la putere, Sauron și-a luat din nou înfățișarea-i chipeșă și a făcut temenele în fața lui Eönwë, trimisul lui Manwë, punându-și cenușă în cap pentru toate fărădelegile sale. Sunt unii care spun că remușcările nu i-au fost chiar minciuni de la bun început, și cu adevărat s-au căit, măcar de frică, fiind tulburat peste poate de căderea lui Morgoth și de răzbunarea cumplită a Stăpânilor Apusului. Dar nu stătea în puterea lui Eönwë să-i ierte pe cei de același rang cu el, astfel că i-a poruncit lui Sauron să se întoarcă în Aman și acolo să se supună judecății Manwë. S-a rușinat Sauron și n-a vrut să se întoarcă umil ca să primească osânda valarilor, poate la servitute îndelungată pentru a-și dovedi buna credință; căci sub stăpânirea lui Manwë, puterea lui fusese mare. Prin urmare, după ce Eönwë a plecat, el s-a ascuns în Pământul de Mijloc; și s-a apucat de ticăloșii, căci plasa ce-o țesuse Morgoth în juru-i era foarte puternică […]

În alte părți ale Pământului de Mijloc, pacea a dăinuit ani îndelungați; dar meleagurile erau sălbatice și pustii, în afară de locurile unde se așezaseră cei veniți Beleriand. Mulți Elfi trăiau acolo, așa cum o făceau din vremuri pierdute în negura timpurilor, hălăduind liberi pe întinsele plaiuri departe de Mare; dar aceștia erau avarii, pentru care cele întâmplate în Beleriand erau simple zvonuri, iar Valinorul, un nume îndepărtat. La miazăzi, departe, sporea neamul oamenilor; cei mai mulți dintre ei s-au ticăloșit, căci Sauron își țesea mrejele în jurul lor.

În alte părți ale Pământului de Mijloc, pacea a dăinuit ani îndelungați; dar meleagurile erau sălbatice și pustii, în afară de locurile unde se așezaseră cei veniți Beleriand. Mulți Elfi trăiau acolo, așa cum o făceau din vremuri pierdute în negura timpurilor, hălăduind liberi pe întinsele plaiuri departe de Mare; dar aceștia erau avarii, pentru care cele întâmplate în Beleriand erau simple zvonuri, iar Valinorul, un nume îndepărtat. La miazăzi, departe, sporea neamul oamenilor; cei mai mulți dintre ei s-au ticăloșit, căci Sauron își țesea mrejele în jurul lor.

Văzând în ce pustiire căzuse lumea, Sauron și-a spus în inima sa că, după ce-l înlăturaseră pe Morgoth, valarii iarăși uitaseră de Pământul de Mijloc; și trufia lui n-a mai cunoscut margini. Îi privea cu ură pe eldari și îi era frică de oamenii din Númenor care veneau, din când în când, în corăbiile lor până pe țărmurile Pământului de Mijloc; dar vreme îndelungată și-a ascuns gândurile și planurile întunecate ce se nășteau în inima lui.

A descoperit că, dintre toate neamurile Pământului, pe oameni îi putea stăpâni cel mai ușor; însă el căuta cu tot dinadinsul să-i ademenească pe elfi de partea sa, știind că Întâii Înnăscuți aveau putere mai mare; umbla și se amesteca printre ei și toți îl socoteau frumos și înțelept.”

Liniștea s-a așternut în camera îmbâcsită, străbătută de câteva fascicole aurii ale soarelui de miază-zi, în timp ce bătrânul pregătea următorului paragraf din tomului greoi ce i se odihnea in poală. Cu diligență și grijă sporită își aranjă ochelarii ce atârnau greoi pe nasul său subțire și stors de viață. Liniștea deranjantă cauzată de bătrân, a invitat un tânăr de aproape 10 ani să își lase soldățeii din lemn de izbândă în colțul camerei unde doar el stăpânea.

„Tataie, spune-mi altă poveste, p-asta am mai auzit-o de atâtea ori. Spune-mi altceva!” Enunță tânărul pe un ton smiorcăit.

„Măi să fie!” Exclamă bătrânul în timp ce își cobora ochelarii de pe nasul stafidit pentru a-i curăța cu o cârpă dintr-un buzunar ascuns în interiorul hainei sale mâncata de molii și de timp.

„Da mofturos mai ești, nu crezi? Poveștile mele nu mai sân’ de nasu’ tău? Ia treci și ajut-o pe mă-ta la treabă, prea ți s-au suit gărgăunii la cap.” Spuse bătrânul puțin indignat dar pe un ton jovial către nepotul însetat de povești și aventuri noi. Copii tot copii sunt, își spunea bătrânul mândru la cât de mult nepotul său îi admira poveștile.

Dintr-o altă încăpere al aceleiași case se auzi un chicotit ce curând se transformă într-un râset. O voce răgușita dar blânda a ieșit la iveala din încăperea vecină, urmată de strecurarea unui cap în încăperea bătrânului și al tânărului. Femeia, ce își făcuse intrarea pe jumătate, purta un batic albastru sub care se ascundea un păr blond, strălucitor dar ascuns da văzul lumii și al soarelui în cele mai multe cazuri. Chipul femeii se afla în acel punct în care splendoarea tinereții putea fi clar admirată dar greutățile muncii zilnice urmau treptat să erodeze trăsăturile fine în niște riduri adânci și pietroase.

“Halis, lasă-l în pace pe bunică-tu, nu vezi cât de bătrân și zbârcit e, hai și ajută-mă în bucătărie, poate am și eu poveștile mele de care tu nu știi.” Veni din partea femeii al cărui glas semăna cu un ecoul venit dintr-o peșteră îndepărtată. Tranziția de la povesti cu cavaleri, elfi, magie și dragoni către povești despre ce a mai făcut nu știu ce rudă de care nu auzise vreodată sau de cât de mare a fost peștele prins de unchiul care nici nu știa ca exista, stătea fix precum un spin în sufletul tânărului.

“Bătrân, va să zică.” Șopti bătrânul întinzându-se după pipa, aflat la o prea mare distanță de unde stătea așezat. Durerea din genunchi făcea în general din orice mișcare, o aventură tare neplăcută.

“Halis, vino-ncoa, adu-i lu’ tataie pipa și promit că-ți zic o poveste nouă.”

Fără să stea pe gânduri, băiatul a țâșnit ca și cum ar fi auzit un răget de balaur oferindu-i comori nemărginite, către pipa bunicului. Halis știa că mama sa urma să se supere pe el pentru abandonul treburilor casei. Nu că ar fi fost prima dată când și-a luat-o pe cocoașe de la maică-sa, era obișnuit cu bătaia când ea îl considera obraznic. Chiar și așa, o poveste nouă, cât de des se ivește o așa ocazie. Orice preț, ar fi fost necesar de plătit, urma să merite. Fie că genunchii juliți de la spălatul dușumelei l-ar fi blestemat zilele următoare, fie că spatele și degetele umflate de la culesul zarzavaturilor din gradină nu l-ar fi iertat un moment timp de o săptămâna, ar fi meritat. Eroii curajoși și aventurile lor fantastice i-ar ține de companie în timp ce genunchii l-ar ustura sau degetele și spatele l-ar chinui o săptămână.

Băiatul îi înmână instrumentul creativității bunicului său. Pipa din care atâtea fabule s-au născut, de unde eroii au înfrânt forțele lui Morgoth și ale lui Sauron, de unde Feanor și-a osândit neamul pentru răzbunare sau căderea din grație a elfilor. Anticiparea și entuziasmul creșteau în băiat precum focul din inima unui furnal. Bătrânul se pregătea aprinzându-și pipa în stilul sau sârguincios și ordonat, după care trebuia sa se facă comod, foindu-se timp de câteva minute până ce picioarele nu-l mai dureau atât de mult. După o vreme, a redeschis tomul greoi al cărei copertă nu părea că ar avea ce căuta într-o casă atât de modestă. Un asemenea tom părea mai de grabă furat din biblioteca din Rivendell sau chiar de la Saruman însăși, decât ca obiect mobilier al acelei căsuțe modeste. Halis mereu se întreba de unde avea bunicul său acel tom. De fiecare data când îl întreba de unde are cartea, acesta născocea câte o întâmplare extraordinară din tinerețea sa a cum ar fi reușit să pună mâna pe așa comoară, dar niciodată povestea nu se repeta. Mama sa l-a rugat pe bunic de nenumărate dați să vândă cartea. Doar coperta ar putea să le cumpere o casa mai mare și ceva pământ pentru a fi lucrat, dar bunicului nici măcar nu-i trecea prin cap să se despartă de comoara sa. Modelul copacului auriu de pe coperta din față mereu i-a atras atenția lui Halis. Crengile aurii îmbrățișau partea de sus a cărții în timp ce rădăcinile făceau la fel părții de jos, unind cerul și pământul în ochii tânărului derbedeu. Marginile erau împodobite de niște omuleți care mereu i se păreau lui Halis că dansau sau se rugau copacului. L-a întrebat de câteva dăți daca copacul era cu adevărat aur dar răspunsul bunicului, ca în totdeauna, se schimba de la una la alta. Bunicul a deschis tomul mai pe la sfârșit, după care și-a aranjat puțin ochelarii. Fața sa se contorta in niște caricaturi foarte dubioase. Oare îl doare stomacul, se gândi Halis. După o vreme al acelor fețe de frustrare și durere, bunicul a închis tomul si l-a sprijini pe partea dreaptă a scaunului său.

“Ia zi, ți-am spus vreodată cum inelul puterii a luat naștere și cum stăpânul întunericului era pe punctul de a pune stăpânire pe întregul Pământ de Mijloc?”

“Da, știu povestea asta.” Spuse băiatul cu o dezamăgire greoaie apăsându-i pe entuziasm.

“Mai sa fie…” Se opri bunicul, pufăi încet din pipă și încerca să-și amintească de vreo-o poveste nespusă.

”Auzi, dar tu știi când lordul umbrelor a fost pe punctul de a-și găsi sfârșitul din cauza arogantei lui?”

Băiatul încerca sa își amintească de o astfel de poveste dar in zadar, nimic nu îi venea în minte de așa ceva. Asta să fie povestea cea nouă cu care a fost tachinat?

“Nu-mi amintesc, spune-mi te rog, spune-mi!” exclama băiatul.

“Povestea fu’ ceva de genu’.” Bătrânul spuse printre tusetele curățătoare de glas.” După izgonirea lui Morgoth din Arda știi ca Sauron a fost forțat să își recunoască înfrângerea și a fost îndemnat la povara căinței pentru păcatele ispășite. Chiar și așa, întunericul lui Morgoth s-a înrădăcinat mult prea adânc în temeiul lui Sauron pentru a mai călca vreodată drumul căinței în lumea asta. După ce a reușit să scape și să se ascundă in Pământul de Mijloc, a realizat că tot ce avusese în trecut acum era preschimbat în țărână. Armatele, puterea, frica ce îi însoțea numele oriunde ar fi fost răstit, totul a fost mistuit de forțele Valinorului. Totul părea pierdut pentru acest spirit sucit și spurcat. Totuși, răul cu greu piere, daca poate să piară vreodată cu adevărat. La scurta vreme, ambiția acelui balaur dezaripat a revenit precum un torent înflăcărat. Cu trecerea timpului, Sauron a început să caute rămășite frânte ale puterii lui Morgoth prin ținuturile pierdute. Artefacte, relicve, tot ce i-ar aduce măcar o fărâmă din puterea avută odată. Această sete urma sa îl aducă față in față cu retribuția de care a reușit să scape la izgonirea stăpânului său. A străbătut ținutul în lung și în lat până ce a găsit una din fortărețele ascunse ale lui Morgoth, una în care nici Sauron nu a pătruns până atunci. Fortăreața părea părăsită, o epavă secată de orice fel de teroare ce s-ar fi putut aflat acolo odată. Sauron ajunsese mult prea însetat de putere pentru a-i mai păsa de posibilele pericole din umbră. El era acum noul stăpân suprem al întunericului iar restul ființelor inferioare i se vor supune lui și doar lui. Structura labirintică, se împărțea în sute de încăperi săpate direct in piatră. Camerele și sălile unde Morgoth își petrecea timpul contemplând anihilarea Valarilor erau pavate cu marmură neagră și sticlă vulcanică brăzdată cu crăpături roșii și strălucitoare, precum niște tăciuni aprinși ce se găseau în interiorul sticlei. Temnițele erau cu totul altă poveste. Acolo sălile și încăperile strâmte erau săpate direct în piatra crudă a muntelui. Marginile tăioase ale pietrelor de munte din închisori se dovedeau a fi o tortură aproape la fel de rea ca și orice ar fi ieșit din țeasta strâmbă a execuționalului străbătând odată acele temnițe. O creatură născută din esența lui Ilúvatar nu ar fi putut supraviețui vreme îndelungată în acea groapa răpită de lumină sau speranță. Ecourile ororilor acelui loc ajungeau curând să fie prea mult și pentru sufletul întunecat al lui Sauron. Cu cât cobora mai adânc în gropile înflăcărate ale fortăreței, cu atât se simțea din nou prizonier al eternului Morgoth. După ceea ce i s-a părut a fi o eternitate prin acel infern tăcut, Sauron s-a găsit stând într-o camera mult mai mare și impunătoare față de restul coridoarelor înguste și sufocante ale fortăreței. Aici tavanul era imposibil de zărit la cât de înalt era, pereții din marmură neagră străluceau slab în întuneric cu o lumina portocalie, aproape fantomatică. În mijlocul camerei, un tron tenebros domnea asupra întregii încăperi. Ceea ce Sauron căuta, se afla pe acel tron, așteptându-l, dorind să fie descoperită doar de el. Acolo, sub acea lumină apăsătoare, așteptând timp de sute de ani, se afla mantia lui Morgoth. Sauron a realizat imediat importanța a ceea ce se afla în calea sa și se grăbi a ridicat mototolul ce odată ședea elegantă de umerii lui Morgoth. În interiorul cutelor negre ca noaptea, Sauron, fără a se aștepta la o asemenea recompensă, a descoperit o fâșie din sufletul stăpânului sau căzut. Acea fâșie urma să îi garanteze domnie eternă asupra Ardei. Acea fâșie urma să fie răsplata sa pentru toți acei anii de servitudine cruntă. Acea fâșie, urma sa fie răspunsul. Cel puțin, așa gândea atunci. Vezi tu, Sauron era foarte inteligent, foarte meschin și foarte iscusit, dar pe cât de iscusit era, la fel era de arogant. S-a gândit că urma sa stăpâneasca o bucată mică a sufletului lui Morgoth, se gândea că, fiind doar o porție neînsemnat de mică, urma sa fie ușor de dominat. Gânduri care urmau să fie rumegate mereu în orice mișcare întreținută pe viitor.”

Bătrânul se opri arătând către carafa cu vin de pe masă.

Băiatul s-a înălțat in capul mădularelor, grăbindu-se să-i toarne bătrânului vin în cupa din care doar el avea dreptul de a bea. Halis îi întinse grăbit cupa bătrânului vărsând o picătură pe haina acestuia. Bătrânul i-a tras o privire pătrunzătoare și i-a spus: “Cu grija băiete, o sa fie și mâine muntele afară.” Bătrânul s-a delectat cu câteva gâtlejuri sănătoase din cupă după care se șterse la gură cu aceeași cârpă cu care își ștergea ochelarii.

După încă câteva tusete de curățare a vocii a grăit într-un final “Așa, unde rămăsesem?”

„Sauron a găsit mantia lui Morgoth cu o fâșie a sufletului său înăuntru.” Exclama copilul entuziasmat.

„Da, corect. Cum spuneam, Sauron era foarte deștept și s-a gândit să făurească o armă în jurul spiritului fostului său stăpân. Problema sa era că nu știa pe nimeni capabil să făurească o așa armă, dornic să-l ajute. În cazul ăsta urma sa facă altceva. Nu urma sa făurească o arma, nu. Urma sa dea naștere unei ființe loiale lui din sufletul lui Morgoth, cu care să domnească Arda. Sauron își amintea cum Morgoth, în curiozitatea lui sucită și dementă, crea tot felul de creaturi și orătănii în gropile sale de umbră. Foarte puține ajungeau vreodată să vadă lumina zile sau vre-un câmp de luptă dar curiozitatea a ceea ce putea crea, se dorea a fi îndeajuns motiv lui Morgoth pentru a investi atât de mult timp și resurse. Sauron dorea să pătrundă într-o putere mult străină lui. O putere cunoscută doar de Aiuri până în acel moment. Deși era măreț, Sauron, într-un final era doar servitorul lui Morgoth dintr-un motiv și nu invers.

Creatura dorită de Sauron, putea fi plăsmuita doar in gropile de umbră. Cu aceasta realizare in sânul său scobit, a coborât și mai adânc în acele catacombe, sperând ca gropile să fi rămas neatinse în toți acești ani. Gropile, spre fericirea lui Sauron, erau într-adevăr acolo, neatinse și neschimbate de trecerea timpului și al stăpânirii ținutului. Ce a urmat este prea oribil pentru spune în cuvinte. Păcatul împotriva lui Ilúvatar dezlănțuit de Sauron când a folosit groapa este îndeajuns să sperie sufletul din tine dacă ți-as spune ce a făcut în acea grotă profană. Sauron reușise, a făcut ceva ce doar Aiurii s-au dovedit capabili în trecut. Și-a întins brațul sau solzos dincolo de limitele puterii sale și a obținut ceva cu adevărat măreț, viață. Bucuria și aroganța urmau să se spulbere foarte repede. Acea viață, cu care se mândrea nu era nimic mai mult decât un ecou al unei puteri ce nu era a lui de la bun început. Urmau sa treacă mulți ani până la acea realizare.

După terminarea ritualului, s-a înălțat o formă rotundă și neagră din groapa făuritoare de carne. Tumultul turbat al zemii fumurii pare să fi adus pe lume o umbră de mult apusă. Era acoperită cu solzii unui balaur negru. Fără ca Sauron măcar să o atingă, aceasta se ridica din propria voință, cu propria-i putere. Primele grăunte de frica au început încet, încet să se adune în sufletul perfid a lui Sauron totodată încerca sa înțeleagă ce se află înaintea sa. Din mingea aceea emana prezența stăpânului său, necontrolabil simțind nevoia de a cădea înaintea sa pentru ai arăta venerarea cuvenită. Cu greu a reușit să se stăpânească îndeajuns pentru a nu îngenunchea și de a se apropria de noul său servitor. Mingea solzoasa își continua metamorfoza prin prezentarea unei despicături dintr-o parte in cealaltă a sa, asemănător unei guri batjocoritoare. Privind curios în interiorul bilei, Sauron a început să realizeze gravitatea acelui moment. În interiorul bilei solzoase se regăseau trei luminițe în formă de triunghi ce se roteau fantomatic în interiorul creaturii străine. Din marginile gurii au răbufnit șapte tulpini solzoase, în vârful cărora se afla câte un ochi efemer. Privirea aceea l-a pătruns pe Sauron cu o teamă simțită doar atunci când s-a aflat la pragul morții. Ochii ce se holbau adânc asupra sa, aparțineau odată, de mult, stăpânului său. Își simțea moartea apropriindu-se cu pași rapizi, această creatură era cu mult peste orice și-ar fi putut imagina el că ar putea înrobi iar în acel moment doar scăparea în viață mai conta pentru nemernicul speriat. Cu iuțimea elfilor din primul ev, Sauron a pornit către poarta de piața, vrând cu disperare a pierde, a lasă in urmă ecoului sucit al stăpânului său. Din sala abandonată începură a zbura flăcări si răgete, țipete atât de înfiorătoare și sinistre încât orice muritor ar fi pierit pe loc dacă ar fi fost martor acelui urlet. Acela să fi fost răcnetul stăpânului său? Oriunde ar fi fost el acum. Căldura flăcărilor îl urmau pe Sauron oriunde s-ar fi ascuns, podurile suspendate și coridoarele strâmte au devenit deodată mult mai periculoase și enervante decât la coborâre. Îl simțea constant în spate, holbându-se dintr-o lume imaterială, prin această formă năucă. Teama îl împiedicau pe lordul întunericului de a privi în abisul aroganței sale, al cărei prezențe îl urmarea prin acele coridoare tenebroase. În fuga sa disperată, fără să realizeze, a revenit în sala tronului unde, spre disperarea sa, îl aștepta bila. Aceasta, văzându-l, și-a deschis gura, dezvăluindu-și ochii bolnavi și acele trei lumini bântuitoare. Un fascicol de lumina înflăcărată a țâșnit din botul acela monstruos, spintecând platoșa lui Sauron, aceasta cazând la pământ și risipindu-se precum niște așchii luminoase și fumegătoare. Departe de a fi înfrânt, Sauron s-a pus pe picioare, și-a strâns buzduganul în mâinile sale monstruoase și realizând că moartea sa se holba la el din cealaltă parte a sălii, a decis să confrunte greșeala sa distrugătoare. Multitudinea de ochi al ororii plutitoare se holbau neîncetat asupra trădătorului însetat de putere. Botul luminos s-a deschis încă o dată, Sauron știa ce urma, era pregătit, iar camera se lumină.”

Bunicul amuți încercând sa audă un sunet în ecoul venit de afară. Halis își lovea genunchii de nerăbdare și frustrare la pauza timpurie a bunicului.

„Așa siiii? Ce sa-ntâmplat? Cum a înfrânt Sauron creatura?! SPUNEEEEEE!” A ridicat glasul tânărul frustrat, sperând sa-l convingă astfel pe bunic să continue povestea.

„Tu n-auzi clopotu’? Gata cu poveștile, la culcare, s-a făcut târziu.” A răstit bunicul ferm dar cu drag, nepotului.

„Nu e corect! Nu poți termina povestea așa. Nu-i corect!” Începu Halis sa se smiorcăie, bătându-și genunchii cu furie și frustrare.

„Cine a zis ca așa se termină? Nuuuuuu…” răsti bunicul pe un ton teatral exagerat. „Iți termin povestea mâine după ce o ajuți pe mă-ta în gradină. Îți spun restu’ mâine în timp ce speli dușumeaua. Treci la culcare până nu vede mă-ta că încă nu dormi.”

„Bine. Noapte bună.” Spuse tânărul dezamăgit cu entuziasmul dezumflat în totalitate.

După dispariția lui Halis în camera vecină, bătrânul sa ridicat într-un final din scaunul ce i-a servit drept tron întreaga zi. Îl dureau picioarele și toate încheieturile dar nu îndeajuns încât să fie insuportabile. Cu timpul durerea devenise precum vecinul acela agasant căruia nu ai ce-i face decât sa îl ignori. Cu pași greoi, bătrânul a ieșit din încăperea întunecată afară, sub cerul înstelat și la lumina orașului din apropriere. Oricât ar fi călătorit la viața sa, oricâte minuni ar fi văzut, oricât de mult ar fi iubit alte locuri, nici un alt loc nu se putea compara cu Dale. Tatăl său și bunicul său au trăit și murit in Dale, au găsit dragoste, format și pierdut familii, totul in Dale. Muntele Singuratic, acel monument etern al orașului dăinuia precum unu din măreții Valari asupra ținutului cuprins de privire, un protector de neînfrânt al oamenilor simpli. Palida lună, al cărei lumină acoperea suprafața muntelui, emana pace, liniște, siguranță și dorința unei zile de mâine mereu mai bună decât cea de ieri. Liniștea îi surâdea bătrânului cum puține lucruri mai erau capabile la vârsta sa așa că urma să savureze fiecare moment de pace.

Bătrânul s-a așezat pe băncuța din fața căsuței sale mititele și scoase instrumentul creativității sale la iveală. Cu o mișcare scurtă din încheietură a aprins un chibrit cu care a dat viață pipei. A tras două fumuri lungi pentru a aprinde tutunul mai bine după care s-a lăsat pierdut in liniște.

Dedesubtul sunetului de bufnițe, cucuvele și freamătul din ce in ce mai domol al orașului, atât de ascuns și fin încât până și pisica s-ar fi chinui sa audă, se apropria un sunet foarte cunoscut. Ceva auzit în tinerețea sa, ceva ce nu a putut uita toată viața. S-a întins mai mult pe băncuța pentru a se face mai comod după care și-a șoptit batjocoritor.

„Heh, ala zici că-i un dragon.” Urmat de un chicotit liniștit.

Precum este natura poveștilor, unele sunt menite uitării. Pe scena istoriei nu au loc toți actorii. Doar eroul și inamicul vor deține scena. Restul vor deveni note de subsol, un nume pierdut în povestea teribilă a inamicului sau ajutorul fără fața al eroului când acesta a înfrânt soarta potrivnică. Istoria devine legendă. Legenda devine mit. Dar de cele mai multe ori istoria dispare precum fitilul unei lumânări.

____

Nota autorului: Doresc să încep prin a-mi declara aprecierea și dragostea pentru curentul literar inițiat de Tolkien. Fără dânsul, mult din cultura populara modernă ar fi avut o formă mult diferită față de ceea ce știm noi acum. El a plasat fundația pe care tot felul de lumi Fantasy au înflorit in toate direcțiile. Filme, seriale, alte cârti și jocuri de toate felurile cum ar fi video, board games sau unele dintre cele mei influente pen and paper role playing games, precum Dungeons & Dragons, toate acestea, de la arhitectura lui Tolkien au pornit. Măreția nu apare din copierea orbește a ceva, sperând a fura din gloria sa originală. Măreția pornește de la o bază comună, cunoscută, dar care își făurește mai departe propria sa identitate. Tolkien a fost inspirat din folclorul tradițional și a creat Arda cu toate tumulturile sale. Noi ne putem inspira din Tokien pentru a ne crea și noi lumile noastre. Sunt încă foarte neexperimentat și doresc sa învăț cât mai mult despre literatură, scriere și fantasticul de dincolo de banal. Sper să nu vă lăsați inspirația să se strecoare prin frânturile oboselii zilnice sau al problemelor mondene. Păstrați-vă câteva momente pentru acel „mai mult” după care toți tânjim.

Disclaimer-ul redacției: Acest text nu se vrea a rescrie sau a modifica scrierile originale ale lui J. R. R. Tolkien. Personajele și acțiunea din acest text nu este nimic mai mult decât o reinterpretare fictivă, izolată de canonul lui Tolkien, al unor posibile evenimente.